îngăduie-mi ceas mut
suflete,
murmură-n linişte
întoarce-te din zborul unui îndemn necunoscut
Suflete-pasăre,
uită patima zborului, căutărilor, vântului, norilor,
murmură-n linişte
E toamnă, umbrele alunecă, se clatină…
Suflete,
clipele grăbite se sparg cu pocnet ca o nucă
…murmură-n linişte
Îngăduie-mi, ceas mut, să mai rămân.
te gândesc
suntem cum norii pe boltă bătuţi de vânt
-peste câmpii însetate-
a ploaie
te gândesc şi sângele dansează
– un strop de gelozie, târzie nelinişte –
în van
luntrea noastră-i cu cârma spre apus
şi astăzi
încă te mai gândesc, doar eu.
în zadar
deşteptat-am tăcerea nopţii şoptitoare
călătorind unul spre altul
cu freamăt de aripi ude
dând rotocol ameţitoare cercuri
când mai aproape când mai departe
noi suntem
păsări ce dorm cu aripile-ntinse
purtând cântece-n aripi
în zadar
între prăpăstii rămas-am suspendaţi
fără cuvinte
aş vrea să ştii uneori
aş vrea să ştii să-mi fii doar piatră de temelie
nu munte
nici deal pe care urc ca un sclav
dacă prefer să tac mi-e imposibil
prea greu de spus
să nu crezi că te-am pierdut uitării
fără cuvinte
să nu te sperii
de-ar fi să curgă tăcerea şi întunericul
frigul şi ceaţa de te-or cuprinde
a sângelui meu eşti şi din cenuşă
din lacrimă din dosul frunţii din dinţi din şira spinării
dinlăuntru
ai să renaşti.
vei părăsi tărâmul cu amar făcându-l amintire.
a sângelui meu, tu, să nu te sperii de neaflat
o să fie bine!
doar ia aminte
când n-am mai ştiut în care parte mă poartă valul zilelor
şi am simţit că pretutindeni sunt departe
oridincotro m-aş fi uitat
ori încotro aş fi făcut un pas
acelaşi ţărm stâncos după perdeaua sorţii
mi se arăta,
n-am disperat.
străbătut-am câmpii şi păduri cu şerpi încolăciţi ca iedera,
vicleni,
îşi plămădeau veninul pe sub sub frunze.
am navigat fără busolă pe mări învolburate,
pe munţi m-am căţărat,
căutându-mă.
cu tâmpla rezemată-n palme mă uit în urmă
nu-mi-este frică de aduceri aminte.
nici tu, nu dispera… copilul meu,
doar ia aminte!
la ceas de cumpănă
mă-ntreb când
cum oare a sosit asfinţitul
e ceas de cumpănă
noaptea se adună ca o negură din toate ungherele
aştept cu teamă zorii
nu ştiu cum
şi dacă-n a toamnei simfonie
arcuşul va mai scoate
acorduri calde-n strune de vioară
la nesfârşit
am coborât în mine însămi, căutându-te.
tăciuni mai ard, încă, din povestea fără noimă.
ţi-am strigat numele în fiecare zi
de când m-am rătăcit chemării de dincolo de vis.
prin negurile celor ce se caută neîncetat,
n-a fost doar gândul ce săgeta în noapte.
O, Doamne!
dezlegă-mă de povara unei căutări fără de sfârşit
căci
dincolo de iubire, dincolo de durere, dincolo de noapte,
dincolo… după fiecare zi urmează o altă zi, apoi o alta şi tot aşa
la nesfârşit.
caută-mă şi tu între două clipe apăsătoare.
dintre oamenii ce-şi mai împărţeau doar tăcerea,
am pornit spre nicăieri
cu gândul să mă scald în sângele tău.
din timp în timp îmi şopteşti amăgitor
caută-mă, caută-mă dincolo de tăcere,
dincolo de noapte, dincolo de durere.
caută-mă ca şi cum am fi dincolo de spaţiu şi timp.
dincolo de căutare
e dimineaţa unui nou început cu parfum de cireşe amare.
Hei, Tedy!
sunt programat pentru o operaţie pe cord…
vorbim când mă întorc!
Hei, Tedy!
îţi aminteşti dimineaţa aceea a anului unamienouăsuteşaptezecişisapte?!?
rezemai tocul unei uşi
pe coridorul fostei cazarme
transformată-n internat pentru fetele de la Liceul şase
şi băieţii de la Liceul patru.
Ne priveai amuzat… câtă inocenţă!
în timp ce nouă, pe un ger cumplit, sub jetul de apă rece
ne degerau mâinile în timp ce
mintea născocea cele mai traznite idei.
să ne încălzim
ne periam dinţii o juma’ de oră şi râdeam făcând clăbuci pasta de dinţi “Cristal”.
Gina se îndrăgostise de profu’ de română în timp ce eu
mă-ndrăgostisem de mintea ta , nu de buclele tale cârlionţate prin care
mi-aş fi trecut pieptene palmele…
să-mi încălzesc degetele, nu de alta, doar ca să pot scrie frumos,
cursiv, la ora ta de filozofie.
aseară m-a sărutat... bolborosise Gina şi din gură-i ieşeau balonaşe mici, mici, colorate.
Minţi de-ngheaţă apele, i-am spus în timp ce-mi clăteam gura
cu apa rece, rece, precum gheaţa… îmi ardeau buzele să te sărut. însă
roşisem ca o pătlăgea atunci când te-am zărit rezemând tocul uşii… crezusem că
mi-ai ghicit gândul şi
aş fi vrut să se caşte pământul să alunec,
să alunec în hăul acela. Am trecut pe lângă tine cu ochii plecaţi îngânând un
bună dimineaţa ce sigur nu l-ai auzit, fiindcă
m-ai strigat în timp ce alergam pe coridorul întunecos şi lung, lung, de nu se mai termina să ajung la uşa camerei cu numărul şaizecişidoi…
să minţi convingător este o artă, spre care tu nu ai chemare.
ai să inveţi cu anii poate, arta minciunii…
aproape totul se învaţă…însă tu,
nu vei minţi nicicând convingător, convingător încât să-ngheţe apele, copilo!
tu ai ochi de azur dimineaţa
şi verde tăios înspre seară.
Hei Tedy,
mi-e dor de dimineaţa aceea a anului unamienouasuteşaptezecişişapte
şi de-aş putea,
de-aş putea ţi-aş dărui o inimă nouă… în locul celei în care ai adunat atâţia oameni încât,
din preaplin… se întâmplă
dar, vorbim când te întorci!
Lia Muresan 