Dragilor,
pentru că m-a lovit inspirația care m-a ocolit de ceva timp, am scris o altfel de cronică de vacanță, o satiră. Pornind de la fapte reale, dar ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea ori persoane reale este pur și simplu întâmplătoare! 😁


Cum „toate drumurile duc la Roma”  am ajuns și noi, ușurați că  mai multe nopți vom fi cazați la același hotel și nu vom mai căra trolere, genți și sacoșe.
Unii vor căra doar o sacoșă cu mâncare de acasă. Se știe că românul mănâncă discret din pungă, dar cu aer de turist rafinat:
„Noi? Paste? Nu, mulțumesc! Am adus niște conserve și parizer artizanal de acasă.”
Își pune ochelarii de soare, vorbește apăsat și, pentru câteva ore, se crede cetățean al lumii.
Doar că, oricât ai ocoli Colosseumul, adevărul e încăpățânat: toate drumurile duc la Roma, dar sacoșa cu mâncare te denunță și te duce acasă.

Grupul nostru de turiști români se adăpostise sub singurul petic de umbră de lângă Colosseum. Ghida noastră locală, o româncă
stabilită în Italia, ne-a adunat în cerc și a început să vorbească într-o limbă română impecabilă, dulce, cu un ușor accent moldovenesc: „Bună ziua, mă numesc Elena și astăzi vă voi povesti despre măreția Imperiului Roman…”.
Nu a apucat să termine fraza. Din spate, propulsată de un val de parfum scump și exces de zel, a țâșnit doamna Mioara. Îmbrăcată în haine de in, cu o pălărie de soare uriașă și ochelari de muscă, Mioara a simțit că acesta este momentul ei de glorie. Trebuia să demonstreze întregului grup că ea nu este un turist de rând. Ea era cosmopolită.
— Prego, signora ghida! a întrerupt-o Mioara, ridicând solemn o mână plină de inele. Volevo solo dire che questo… questo monumento è veramente… grande bellisimo! Molto istoria, capisci?
Elena a clipit des. S-a uitat la Mioara, apoi la noi.
— Da, doamnă, exact asta urmam să vă spun în română…
— Ah, si, si! Română, sicuro! a continuat Mioara, complet imperturbabilă, dând din cap ca și cum ar fi tradus simultan pentru niște analfabeți. Măi, pentru noi, ăștia care masticăm un pic de italiana, e mai… come si dice… autentico să parlăm direct așa, așadar, andiamo avanti con la spiegazione, per favore!
De aici, turul a devenit un meci de tenis absurd. Elena încerca să ne explice arhitectura Forumului Roman în limba noastră maternă, iar Mioara o întrerupea la fiecare trei secunde ca să aprobe în „italiană”.
— Aici aveam templele principale… spunea Elena.
— Esatto! I templi! Molto religioși ăștia, i romani ancienti! intervenea Mioara, privind grupul cu superioritate.
— …iar gladiatorii intrau prin această poartă…
— Mamma mia, i gladiatori! Con i leoni, spaventozo! Grande casino în arenă!
Apogeul comediei s-a petrecut la Fontana di Trevi. Aglomerație de nedescris, zgomot de apă, turiști care se călcau în picioare. Elena încerca să ne strângă la un loc: „Vă rog să fiți atenți la buzunare și să aruncați o monedă peste umăr dacă vreți să reveniți la Roma”.
Mioara a considerat că avertismentul ghidei nu are destul dramatism latin. S-a urcat pe o bordură, a strigat către grup și a început să gesticuleze sălbatic, cu ambele mâini, imitând perfect stereotipurile din filme:
— Attenzione, ragazzi! a urlat ea peste zgomotul fântânii. Uchio la portofele! Atenție la i borseggiatori! Molto periculozo aici, te lasă fără bani de gelato! Capito? Non scherziamo!
Un italian adevărat, care trecea pe lângă noi, s-a oprit, s-a uitat lung la ea, și-a făcut cruce și a plecat mai repede.
Elena, care își pierduse deja orice urmă de răbdare, s-a apropiat de Mioara și i-a spus pe un ton extrem de calm, la câțiva centimetri de față:
— Doamna Mioara, draga mea. Eu sunt din Iași. Sunt plecată de zece ani, dar încă înțeleg româna. Și grupul înțelege româna. Matale vorbești o italiană care nu există pe niciun continent. Te rog frumos, basta.
Mioara s-a roșit instantaneu, de o culoare mai aprinsă decât sosul de roșii de pe pastele arrabbiata. S-a coborât de pe bordură, și-a aranjat pălăria și a mormăit, de data asta într-o română perfectă și arzoiască:
— Na, că nu mai poate omul să fie politicos cu localnicii în țara lor…
Toată vacanța, Mioara, a încercat să își etaleze erudiția și „superioritatea”.

Io am rămas cu o concluzie clară: poți să pleci din România, poți colinda toate continentele, poți avea toți banii lumii… să vii la Roma… dar dacă ești român și te întâlnești cu alt român, nicio „italiană” din lume nu te mai poate salva de prostie și singurătate.
Dar, au și Italienii „zepelinii” lor:
  O signora respectabilă, cu permanentul proaspăt făcut, își activează instinctul de sirenă de alarmă în mijlocul străzii când aude dulcele grai românesc,  își anunță compatrioții cu o privire panicată, de parcă tocmai a debarcat Attila Hunul în căutare de poșete Michael Kors. „Attenti, arrivano i rumeni!”, strigă dramatic, strident, dând din mâini ca lovită de streche.
Dar adevăratul spectacol începe când treci pragul unui magazin. Intrarea într-un supermarket italian, ca român, este echivalentul unei misiuni tactice în spatele liniilor inamice. Nici nu apuci să atingi un cărucior, că dispozitivul de securitate se activează instantaneu.
Gardieni cu fețe de agenți secreți ratați încep să te flancheze printre rafturi. Tu cauți o pungă de paste, ei te fixează de parcă ai studia planul de evadare. Te muți la raionul de brânzeturi? Hop și ei, pășind strategic printre cutiile de parmezan, transpirând de efortul de a părea subtili. Ești escortat cu o vigilență pe care nici președintele Americii nu o primește. Devine de-a dreptul măgulitor: să ai propriul tău serviciu de protecție și pază, complet gratuit, doar pentru că ai îndrăznit să cumperi niște sos de roșii!
Partea cea mai savuroasă este ironia orbitoare a situației. În timp ce armata de paznici își consumă caloriile escortându-te pe tine de la raionul de mezeluri, la cel de dulciuri, adevărații hoți  își fac plictisiți cumpărăturile gratis exact pe lângă ei. Dar hei, stereotipurile trebuie hrănite, chiar dacă prețul este un ridicol absolut.

Data viitoare, dacă mai ajung vreodată într-un supermarket italian, în loc să mă simt inconfortabil, umplându-le în gând frigiderul de carne (atât lor cât și compatrioților noștri din cauza cărora suntem percepuți ca hoți) mă gândesc să la ofer un autograf la casă – la cât s-au chinuit să ne urmărească, bieții chiar merită un suvenir.

Na, cam atât. Cei care mă cunosc știu că sunt  foarte tolerantă, însă, am zero toleranță la grandomanie, prostie și derapaje educationale.

Vă îmbrățișez, dragilor!
❤️🤗