Lia Muresan

Când am cunoscut-o pe Rada, era toamnă, eram amândouă proaspăt intrate la liceu. La vârsta aceea prieteniile se leagă uşor. Ceva m-a făcut să-mi doresc prietenia ei. Avea un aer aparte, un mod straniu de a privi. Întreaga ei fiinţă te ţinea la distanţă şi în aceeaşi măsură te atrăgea ca un magnet. Nu de puţine ori, am avut senzaţia că privea prin cei din jur.
M-am aşezat cu ea în bancă. Sporovăiam nimicuri în pauze, fleacuri, acel gen de discuţii care se poartă când doreşti să cunoşti pe cineva. Vorbeam mai mult eu. Mă asculta cu interes. În acei ani ne-a legat o prietenie strânsă. Am crezut că o cunosc. Era o fire veselă, spontană. Reuşea să se facă îndrăgită de toţi. Spunea lucrurilor pe nume fără teama că i-ar putea prejudicia. Fiind o fire voluntară, nu prea ţinea cont de reguli şi convenienţe. Pentru ea totul părea uşor. Nu de puţine ori, spre ruşinea mea, în adâncul fiinţei o invidiam. Trecea foarte uşor peste eşecuri sau succese. În anumite situaţii avea o maturitate extraordinară, în altele, o naivitate excesivă. În toţi acei ani nu m-am întrebat care era liantul prieteniei noastre. Cochetam cu scrisul, scriam chestii naive, specifice adolescenţei. Rada, citea enorm, săptămânal venea cu braţele încărcate de cărţi de la bibliotecă. Nu am ştiut niciodată cum reuşea să-şi facă timp pentru lectură, nu-şi neglija nici temele, lecţiile. Spunea mereu: Un om are nevoie de hrană spirituală. Unii se hrănesc spiritual socializând, alţii, citind tot ce le pică în faţă.
Viaţa ne-a despărţit cărările. Mulţi ani nu am ştiut nimic despre ea. Nu am bănuit că prietenia din anii de liceu a însemnat o încredere imensă pentru Rada.
Am reîntâlnit-o după douăzeci de ani, întâmplător, pe stradă. Nu-mi venise a crede cât de puţin se schimbase deşi se maturizase. Avea mici cute în jurul ochilor, aceeaşi privire stranie, doar surâsul obosit. Suplă, având o frumuseţe naturală, ochii ei îşi schimbau culoarea în funcţie de dispoziţie. Părul de un castaniu închis cu reflexe arămii, nu avea fire cărunte, nu avea nevoie de farduri ori mici trucuri pentru a arăta bine. Nu m-am putut abţine să nu o invidiez. Cu un firesc natural, de parcă cei douăzeci de ani nu ar fi existat, făcând o punte peste timp, m-a invitat la o cafea. Ne-am dus la o terasă. Preţ de o oră am depănat amintiri, trecând în revistă tot ce am făcut în anii când nu ne-am văzut. Nu-mi dădusem seama că mă asculta ca altădată. La despărţire ne-am dat numerele de telefon, adresele, cu promisiunea să ţinem legătura. Timpul s-a scurs. Prinsă cu problemele cotidiene, nu am căutat-o, la fel ca în trecut, deşi, mă gândisem, din comoditate am aşteptat un prim semn din partea ei. După câteva luni uitasem de ea şi când mă aşteptam mai puţin, crezând că mă uitase şi ea, am primit un colet şi o scrisoare.

Draga mea,

Rada

Am citit şi recitit caietele Radei. Nu-mi venea să cred a fi verosimil conţinutul lor.
Mi-am dat seama cât de puţin o cunoscusem. Citind o regăseam şi totuşi alta, am descoperit acea parte misterioasă care o făcea diferită. Nu ştiu de unde a avut puterea de a trece prin atâtea încercări. Prin ce minune a reuşit să ţină totul în ea. Nimeni nu a bănuit drama prin care a trecut. Multe colege, uneori, am fi dorit să fim în locul ei. Nu trecea neobservată, nu trebuia să facă nimic, avea un fel de magnetism, de care crezusem că nu era conştientă, se implica în orice cu o uşurinţă uimitoare, părea că totul este o joacă pentru ea. Erau puţini cei care nu o agreau. Pe aceia-i ţinea la distanţă, nu erau compatibili, oricât s-ar fi străduit să-i câştige simpatia, îi ignora şi pornea înverşunarea împotriva ei. Nu se purta altfel decât noi, doar că era deosebită. Nu ştiu cât conştientiza asta, îmi amintesc, profesorii nu o pedepseau foarte aspru, îi acceptau anumite „lucruri” care pentru oricare altul ar fi însemnat un dezastru. Avea o uşurinţă de a ieşi din impas, pe care puţini o au. Nu ştiusem atunci multe. Caietele ei aveau să-mi desluşească complexitatea trăirilor, caracterul Radei.
După frământări, iată-mă aşadar în faţa calculatorului. Nu am veleităţi de scriitor. Dacă nu era ea, nu aş fi scris aceste rânduri niciodată.