Voi, dragii mei părinți, aruncați-mi o ancoră, pe o rază de soare,
de acolo, de unde unde sunteți,
din adâncuri ori din înalt…
Fiindcă la voi mă întorc și mă gândesc, când sufletul mi-e tulburat.
Trimiteți-mi o ancoră, ca să pot rămâne în ape limpezi, liniștite,
precum cum voi m-ați învățat,
în puținul timp pe care universul ni l-a dat.

Nu vreau să uit…
Vreau, în noblețea sufletească și în frumusețea umană, să continui să cred.
Trimiteți-mi o ancoră, să rămân așa cum voi m-ați zămislit… cu genele moștenite de la străbuni,
așa cum m-am trezit ca om.
Să mai pot să sper,
să pot face față neprevăzutului,
furtunilor și valurilor reci,
în lumea asta nebună… din ce în ce mai plină de zevzeci.

Trimite-mi, mamă, o ancoră,
pe un strop de ploaie, ca o lacrimă caldă…
să nu uit să iubesc viața și oamenii,
mai cu seamă atunci când apele inimii-mi sunt tulburate,
de nămol și de pietre din unii revărsate.

Ajută-mă, tată, trimite-mi o ancoră pe o rază de lună,
să nu uit buna-cuviință,
să înțeleg și să iert…
când sângele prin vene-mi aleargă nebun și începe a-mi fierbe.

©Lia Mureșan
27.10.2023