Omul politic și arșița moralei 

Nu poți forța iubirea de glie să trăiască, 
Cum nici soarele nu-l poți opri să strălucească!
Și nu poți cere înțelepciune și moralitate,
Cuiva cu suflet sterp și mâinile pătate!
Nu poți străbate un drum mai greu, cu spini,
Cu serpentine pline de noroaie ori de mărăcini!
Și niciun drum cu-n om desculț nu poți străbate,
Este încovoiat de griji și cară greutăți în spate,
E stăpânit de frica și de umbra lui, pentru păcate!

*
Societatea ar trebui să fie construită pe fundamentul unor narațiuni comune: iubirea de patrie, spiritul civic... și exigența morală. 
Doar că societatea românească are fundamentul șubred.
 Dacă la nivelul cetățeanului „povara păcatelor” și frica sunt rezultatul supraviețuirii, la polul opus, în rândul oamenilor politici de tip oportunist, apăruți din bolgiile comuniste, găsim o altă patologie: golirea voluntară a conștiinței.
 Și nu vorbim despre un om îngenuncheat de griji, ci despre un pol de putere care, mânat de un interes pur egotic și de apartenența partizană, a transformat manipularea într-o formă de artă sinistră.
 La noi,  omul politic este interesat doar de succes și de loialitatea de partid și a devenit, în timp, complet insensibil la suferința colectivă. 
Și dovedește că, nu doar că nu poate simți iubirea de patrie, dar o folosește ca pe o mantie pentru a-și ascunde acțiunile. 
Manipularea sa nu are limite deoarece, pentru acest tip de individ, valorile sunt doar instrumente de schimb. 
Dragostea de țară este recitată la tribună doar pentru a „da foc țării” – adică pentru a dezbina societatea – în momentele în care acest haos îi servește agenda personală de consolidare a puterii. 
 Cea mai distructivă trăsătură a acestor personaje este capacitatea lor de a trece peste orice barieră. Sunt capabili să „calce pe cadavre” (atât în sens figurat, sacrificând cariere și destine, cât și în sens moral, distrugând mecanismele statului) indicând o dezintegrare a busolei interioare.
Pentru astfel de oameni, nicio legătură umană (sânge, istorie personală, onoare) nu este sacră. 
Această renegare este, în fapt, o încercare de a se „auto-crea” dincolo de orice constrângere etică, într-un vid în care singurul criteriu de validare este succesul imediat. 
 Rezultatul acestui comportament politic nu este doar prăbușirea, ci o infecție a încrederii publice. Cetățeni au observat în timp că liderii lor își sacrifică poporul pentru a-și perpetua privilegiile și au căpătat un sentiment profund de greață civică. 
Această „greață” s-a tradus prin demotivare, prin plecări masive din țară și destrămarea încrederii. Și atunci să nu ne mirăm că cetățeanul simplu se întreabă de ce ar mai trebui să fie moral dacă conducătorii țării sale ignoră orice formă și normă de moralitate. 
 Prin manipulare continuă, acest tip de politicieni a reușit să schimbe scala valorilor; ceea ce era considerat reprobabil a devenit, în discursul public, „pragmatism”. 
Acești oameni politici, care privesc țara doar ca pe o resursă de exploatat și  populația doar ca pe niște pioni de sacrificiu, reprezintă forma finală de alienare.
 Dacă nefericirea cetățeanului vine din faptul că nu poate „urca un drum", politicianul de tip machiavelic nu urcă niciun drum – el distruge drumul însuși pentru a fi sigur că nimeni nu îl poate urma, sau pentru a crea ruine pe care el să se înalțe.
 Acest tip de politician, nu este oglinda forței brute, ci una a falsității absolute, unde renegarea binelui comun și a legăturilor fundamentale este prețul plătit pentru a-și menține iluzia propriei importanțe.