Iarina, primul mai(2)

Publicat pe 17 martie 2012 de Lia

Octav revenise incredibil de repede. Emana prin toţi porii satisfacţie în ciuda efortului făcut de-a nu lăsa să se vadă. S-a aşezat pe marginea mesei şi-a luat o ţigară din pachetul Iarinei căutând cu privirea cutia cu chibrituri. Iarina-l privea tăcută. Aştepta să-i spună cauza satisfacţiei prost ascunse. I-a întins bricheta luându-şi şi ea o ţigară. Fumau în tăcere, amândoi aşteptând ca celălalt să spună ceva. Într-un târziu, Iarina l-a întrebat ce se-aude cu cererea ei. Octav privind undeva spre postamentul de beton pe care erau montate pompele de recirculaţie, zise, fără legătură cu întrebarea :
– Să sperăm că măsurătorile pe care le vor face se vor încadra în limitele de rentabilitate. Îţi dai seama că am putea beneficia de apă caldă toată vara, fară costuri!? Sau, mă rog, costuri minime. Mi-era teamă că vor alege altă locaţie, m-a mirat doar că s-au hotărât atât de repede. Tovarăşul Vlad a avut ultimul cuvânt. A spus că-i place ce a văzut. Ceilalţi au motivat că este prea departe. Se pare că mai există o locaţie similară, la jumătate distanţa. Fain tip, tovarăşu’ Vlad… om hotărât. După ce vor lua prânzul vin să-şi monteze aparatele. Uite acolo, lângă recipienţii hidrofor şi pe terasa blocului vecin, de aceea te-am rugat să faci schimb dublu.
– Ce treabă am eu cu măsurătorile lor? Semnează-mi cererea. Cât dracu’ vrei să te rog?!
– Bine, promit să-ţi semnez. Am vorbit astăzi cu Mihnea. Ştiu, vreţi să plecaţi luni. Te rog să vii la serviciu şi mâine, tot e vineri…
Iarina a acceptat, ştia că nu are de ales. Inginerul a mai zăbovit, -au discutat nimicuri despre copii, sistem, bârfa în vogă, despre colegii care s-au cuplat şi-au fost surprinşi de soţia tipului, minunându-se amândoi de toată tărăşenia care avea să urmeze în şedinţa COM, sancţiunile aplicate celor doi, ruşinea.- apoi a plecat, precizând că delegaţii stau până vineri seara şi că tot atunci se va şti dacă va demara proiectul experimental. Îi dădea amănunte care nu o priveau. Iarina nu-l mai ascultase, n-o interesa. Nu credea viabil experimentul într-o zonă muntoasă, unde iarna ţine până-n luna mai. – Este problema lor pe ce aruncă banii, o fi o altă idee creaţă, temă dată spre îndeplinire în scopul realizărilor măreţe din scumpa noastră tara R.S.R. în drumul ei spre „dezvoltarea multilateralăşiînaintareaspre-ndobitocireamaselorşiformareaomuluinou, animalul vorbitor, docil – gândise scârbită.
Nu era-n apele ei. Se amăgea punând pe seama oboselii sensibilitatea şi disconfortul resimţite în acea zi.
Maria cu Miruna şi-au făcut apariţia, prezenţa zilnică. La vederea Mirunei, faţa Iarinei
s-a luminat, ochii au căpătat scânteiere, a deschis braţele aşteptând cuibărirea mogâldeţei. O îmbrăţişă, sărutând-o. Uneori o strângea la piept atât de tare, încât Miruna îngăima: Iarina mama, mă doare.
Iarina îşi iubea fetiţa. O iubea aşa cum orice mamă-şi iubeşte copilul, instinctual. În plus, o iubea din nevoia de a-şi revărsa preaplinul sufletesc. Mihnea îi era prieten bun, camarad. Îl iubea, dar într-un mod ciudat, ştia şi el asta. I-a spus-o de multe ori. Când o întreba dacă-l iubeşte, invariabil ea avea acelaşi răspuns: Nu! Da, dar nu aşa cum aştepţi şi cum ai merita. Să nu uiţi asta niciodată.
Dacă la început el a luat-o în glumă, cu timpul a înţeles ce vrea să spună ea şi a încetat să o mai întrebe. Se înţelegeau, le era bine-mpreună. De aceea, ea, se panicase când i-a venit impulsul nebunesc de-al săruta pe străinul care-i dădea fiori. Nu înţelegea, nu voia să accepte, nu credea că-n viaţă poate fi şi aşa. Era prea cerebrală. Îşi spusese: de astea se-ntâmplă doar în plăsmuirea poeţilor, a romancierilor. Luase hotărârea să păstreze distanţa. Dacă va fi nevoie o să-l pună la punct pe-nfumuratul străin care-şi permisese să o privească cu atâta obrăznicie şi-n timp ce o îmbrăţişa pe Miruna, îi spusese Mariei:
– Va trebui să rămâi astăzi cu Miruna până la venirea lui Mihnea. Când vei pleca, în drum spre casă, te rog să-mi aduci două mere şi pâine prăjită.
– Se poate Iarina, doar atât?
– Doar atât. – motivând că nu s-a simţit bine de dimineaţă, o nenorocită de indigestie.- Te rog să nu-i spui lui Mihnea. Nu are rost să-şi facă griji. Trece, o fi din cauza oboselii.
Apoi le însoţi câţiva paşi pe alee până zări una din maşinile unităţii, care aducea delegaţii cu aparatura. S-a întors în clădire lăsând uşa deschisă. Cei trei au intrat urmaţi de doi muncitori. Iarina fără să-i privească se adresă tuturor:
– Dacă pot să vă ajut cu ceva, sunt în cabină. Nu doresc să încurc. Ştiţi mai bine decât mine ce aveţi de făcut.
– Mulţumim Iarina , este bine de ştiut… veni răspunsul lui Vlad care se-ntoarse către muncitori explicându-le unde să aşeze lucrurile aduse.
Se vedea că-şi cunoşteau atribuţiile, erau o echipă. Iarina a încercat să facă abstracţie de prezenta lor, însă Vlad o urmărea cu privirea când ieşea pentru citirea parametrilor. În încercarea de a-şi ascunde tulburarea, îl evita . Timpul trecuse greu în acea zi de mai. Maria i-a adus doua mere ionatane roşii, zemoase şi biscuiţi simpli. A strigat-o din uşă, se grăbea, dar văzând-o, a uitat că este târziu şi-i aşteptată acasă. Îşi arătă îngrijorarea:
– Doamne, Iarina, cât eşti de palidă!!! Cred că arzi, îţi lucesc ochii.… duşurile tale reci. Indigestie!? Pe naiba! Ai răcit. Ori poate… Acum să văd cum vă mai duceţi la dracu’-n praznic luni… Era mai bine să-i fi spus domnului Mihnea. Dacă păţeşti ceva n-o să mă ierte! N-ai mâncat nimic şi-acum ţi-am adus doar mere şi biscuiţi… cum vrei să-ţi fie bine!?…
– N-am nimic, poate sunt puţin obosită … mai este şi emoţia plecării. Octav mi-a aprobat concediul, vom pleca în sfârşit! Ţi-am spus doar, am vomat dimineaţă…- apoi râzând – nu te gândi la prostii, am închis fabrica. Acum, haide, fugi! Te aşteaptă ai tăi acasă.
Voise să scape de sporovăiala Mariei. O îndrăgea, era inimoasă şi harnică. De obicei nu o deranja cicăleala Mariei, cu exagerările şi grijile nefondate, de femeie simplă, care nu depăşise stadiul nevoilor primare. Dar în acea zi vocea ei îi păruse stridentă, îngrijorarea falsă, iar ochii iscoditori şi răi.
O expedie cu eleganţă întorcându-se în micul ei birou care dintr-o dată i se păruse prea strâmt. Nu-i era foame. Puse punga pe masă şi luă cartea în încercarea de-a citi. Citise câteva pagini, apoi constată că de fapt urmărise cu ochii înşiruirea de cuvinte, ca şi cum ar fi fost scrise într-o limbă necunoscută. Nu reuşea să se concentreze, să gândească, parcă uitase sensul şi înţelesul. Sentimente noi, gânduri absurde îi treceau prin minte. Îi era teamă să ridice privirea, simţise apropierea străinului care acum stătea rezemat de canatul uşii. Aştepta . Aştepta să-l audă. Într-un târziu şi-a ridicat privirea, uitându-i-se fără sfială în ochi. Căuta să-i citească gândurile, scormonind în adâncul lor. Voia să ştie, să înţeleagă de unde şi de ce simte tulburarea. Privindu-l se pomenise întrebându-l firesc:
– Vlad, vrei un măr?
– Doar dacă-l împărţim.
– Cred că nu-ţi pot oferi decât unul întreg. Mă tem că nu-mi plac jumătăţile de măsură.
– Nici mie, doar merele-mi plac jumătate.
Luă din pungă merele şi-i întinse unul. Au mâncat în tăcere privindu-se.
– Iarina, de ce te-au trimis astăzi pe tine aici?!
– Nu m-au trimis, aici lucrez…
– Lucrezi în această unitate, dar, de ce trebuia să trimită un inginer, unde-i operatorul?
– Eu sunt. Ce-ti veni? Nu-s inginer… era să fiu, am abandonat.
– Cum aşa???
– Nimic. Nu mi se potrivea… am visat altceva. Nu s-a putut, chestia aia cu „origini sănătoase”. Acum nu mai are importanţă.
– Poate-mi povesteşti într-o zi…
– Nu ştiu Vlad, poate.
– Bine. N-aş vrea să te las, dar mă aşteaptă colegii…
– Du-te! nu uita de ce ai fost trimis.
S-a liniştit. Îşi spuse în gând cu bucurie: Există… se poate, nu-i plăsmuire poetică.
Şi-a reluat cartea. Cuvintele, frazele aveau înţeles din nou. Îi fusese dat să trăiască primul mai.

-sfârşit-

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Iarina, primul mai(1)

Publicat pe 16 martie 2012 de Lia

În acea dimineaţă de mai, Iarina se grăbea. Şeful îi spusese cu o zi înainte că aşteaptă o delegaţie de la un Institut de Cercetare şi totul trebuia să fie în perfectă ordine…
La dracu’, ce legătură am eu cu energia solară şi Institutul de Cercetare, n-am treabă cu ei şi ei cu mine. N-au decât să-şi facă făcutele, nu le stau în cale. Îşi spuse-n gând atunci .
Îşi făcuse planuri de vacanţă. Urma să plece în concediu, cu Mihnea şi Miruna, doar ei trei. Şi-au propus să facă un tur al ţării cu maşina. Itinerariul fusese trasat -Pasul Prislop, Nordul Moldovei, Deltă…Porţile de Fier…Valea Jiului, înapoi spre casă, pe drumul cel mai scurt-. Două săptămâni maşina şi cortul avea să le fie casă. Nu-şi făcuse probleme că Miruna avea doar patru ani. Sperase că acea călătorie îi va aduce echilibrul. De câtăva vreme simţea o nelinişte. O pusese pe seama oboselii pentru că avea toate motivele să se simtă împlinită. Încerca din răsputeri să depăşească blestemata de percepţie de gol, de singurătate, pe care nici Miruna nu reuşea să i-o alunge, cu toată drăgălăşenia ei de copil.
Şi-a băut în grabă cafeaua, a făcut un duş rece bombănind. Apa caldă la robinet curgea din două în două zile. Îi venise ca de obicei să înjure sistemul acela blestemat, gândind că doar el este de vină.
Ştia prea bine cum stă treaba. Ea lucrează chiar acolo unde se prepară şi distribuie apa caldă. Maistrul de zonă este şi secretarul de partid al unităţii. Un idiot care şi-ar fi vândut şi mama de dragul comuniştilor. Îşi înfrână nervozitatea, iritarea, gândindu-se că oricum nu poate schimba nimic. Nu avea decât speranţa că într-o zi, poate în viitorul nu prea îndepărtat, se va schimba ceva şi Miruna va trăi într-o altă lume, fără frustrări şi fără nevoia de dedublare. Înviorată, a ieşit din baie, înfăşurată în prosopul moale pe care l-a lăsat să alunece odată ajunsă în dormitor în faţa oglinzii. Se gândi că este în întârziere şi îşi aplică crema de corp cu mişcări precise, masându-şi trupul bine sculptat de femeie tânără. Apoi îmbrăcă o rochie albastră care-i scotea în evidenţă talia zveltă. Mai aruncă o ultimă privire-n oglindă şi o sărută pe Miruna pe frunte în timp ce îi dădea ultimele indicaţii Mariei.
Ieşise din casă însoţită de aceeaşi nelinişte absurdă care o stăpânea de când se trezise. Controlându-şi firea -în decursul anilor învăţase să-şi ascundă temerile-, cu paşi fermi se îndreptă spre serviciu, privindu-şi ceasul din când în când. Îşi propusese să-i amintească şefului de cererea ei de concediu. Fusese programată începând cu data de întâi a lunii mai, dată care trecuse şi îşi spusese că nu va mai accepta nici o amânare.
În acea dimineaţă, Iarina nu a întârziat. Şi-a preluat sarcinile de serviciu. A verificat aparatele de măsură, corectitudinea completării diagramei în schimbul de noapte şi semnă procesul verbal. A început o nouă zi de muncă – operator la punctul termic- unde-şi omora timpul ascultând muzică şi citind.
În aşteptarea şefului cu acea delegaţie, după ce s-a asigurat că totul este în ordine şi-a scos din poşetă cartea luată de la biblioteca orăşenească -Adio arme, de Hemingwey-. Înainte de-a se apuca de citit, a privit ceasul de pe perete, apoi pe fereastră. Văzuse pe aleea spre punctul termic trei persoane înaintând. Se îndreptă spre ieşire, curioasă . Deschizând, în faţa uşii stătea un bărbat în jur de patruzeci de ani, pantofi sport, pantaloni din bumbac fin, tricou galben, buze conturate, bine bronzat şi doi ochi negri care o radiografiau. I-a întâlnit privirea şi a simţit o dorinţă nebună să-l sărute. Făcuse eforturi să nu-şi ducă la capăt gândul nebun. Străinul a întins mâna, prezentându-se:
– Sunt Vlad, eu şi colegii mei – a făcut un gest cu mâna spre cei care-l însoţeau – sperăm să fi nimerit bine, suntem de la Institutul … trebuia să ne întâlnim cu tovarăşul O. B. la gară. A intervenit ceva, n-am reuşit să-i comunicăm, poate-l anunţaţi că am sosit. Aveţi telefon aici?!
Iarina stăpânindu-şi cu greu impulsul, a schiţat un zâmbet. Intenţionase să strângă mâna întinsă, dar abia atingând degetele străinului şi-a retras-o cu spaimă:
– Curentaţi, domnule! Numele meu este Iarina… poftiţi! Îl sun pe Octav, mi-a spus că veniţi, vă aşteptam… intraţi. Apoi din senin îi venise să plângă, îşi impusese a se controla, dar, îi venise să vomite. Şi-a sunat şeful spunându-i că este aşteptat, apoi fără a-şi cere scuze a lăsat delegaţii, fugind la baie. A vomat cafeaua şi mărul mâncat în acea dimineaţă. Se spălă pe faţă, se privi-n oglindă spunându-şi hotărât: Eşti măritată, MĂ-RI-TA-TĂ!!! Iarina ai soţ şi un copil adorabil. Ai jurat! Nu-ţi poţi permite, toanto! Nebuno!
După câteva minute, aparent îşi recăpătase stăpânirea de sine. Reveni la delegaţi şi-şi ceru scuze, invocând o indigestie.Vlad nu o crezuse. O privi tachinând-o:
– Prima indigestie din viaţă Iarina?
– Nu Vlad, este prima lună mai care vine ca o indigestie!
În momentele următoare de aşteptare, pentru a-l evita, îşi căută de lucru. Motivase că este ora de citire a manometrelor şi s-a îndepărtat simţind în ceafă privirea lui. Mai apoi, ştiindu-se ferită de priviri, ascunsă după un vas de expansiune, s-a oprit întrebându-se, gândindu-se: O, Doamne! Ce se-ntâmplă cu mine? Ce dracu’ o vrea ăsta? Este un tupeist… naiba să-l ia, aşa o fi el, ce treabă am eu. Problema mea este că-mi pierd minţile, mă comport aiurea, parcă aş fi adolescentă…sau asta ce mai este? Sigur sunt surmenată. Să ajungă odată Octav şi-i amintesc…Trebuie să plecăm, Mihnea a rezolvat bonurile de benzină, a cumpărat hărţi, a făcut revizia maşinii. Totul este pregătit. Doar blestemata aia de cerere nu-i semnată. Ce Dumnezeu o aşteapta Octav, de nu mi-o aprobă?!
S-a tot învârtit printre conducte, pompe şi ţevăraie, în încercarea de-a scăpa de privirile străine care-i dădeau fiori. Ştia că inginerul trebuie să sosească. Într-un târziu i-a auzit vocea.
– Bună ziua, sunt inginerul B.O., dumneavoastră trebuie să fiţi tovarăşul Vlad C., bine aţi venit în oraşul nostru … Iarina s-a apropiat schiţând un zâmbet.
– Servus, Octav! Da’ ştiu că te laşi aşteptat! După ce termini cu tovarăşii, aş dori să te rog ceva.
Inginerul o privi mustrător o clipă şi spuse râzând :
– Sigur Iarina, am uitat, în faţa ta trebuie să stau drepţi, mai ceva ca-n faţa tovarăşului director. Apoi îşi întoarse atenţia spre delegaţi. Iarina privi înspre uşa cabinei din sticlă, care ţinea loc de birou, şi-a cerut scuze, retrăgându-se. Inginerul după ce citi delegaţiile celor trei, le-a prezentat incinta, descriind aparatura din dotare. I-a asigurat că este ultima tehnologie în materie de schimbătoare de căldură, pompe de recirculaţie şi aparate de măsură, de pe piaţa românească, în încercarea de-ai convinge că este locul ideal pentru montarea acelor panouri solare.
În mai puţin de-o oră le-a prezentat situaţia, asigurându-i că nu vor fi probleme. În tot acest timp, Iarina, desenase fluturi pe marginea unei file a registrului cu parametri. Nu i-a auzit când s-au apropiat, era preocupată de fluturi, petale şi flori de mai. În timp ce Octav îi explica ceva doamnei delegat, Vlad s-a strecurat în biroul Iarinei, luându-i cartea…
– Cine citeşte, tu Iarina? Mai ai mult până o termini? Aş vrea să-mi spui dacă-ti place cum se termina tărăşenia.
– Da, chiar eu , îmi omor timpul…încă n-am început-o, abia ieri am fost la bibliotecă… mi-am propus să-mi umplu carenţele. Eu fac parte din categoria întârziaţilor.
Octav apăruse la timp de data aceasta… din uşă a întrebat-o:
– Ce-ai vrut să discutăm? … Dacă nu-i urgent, conduc delegaţii la hotel şi mă întorc.
Iarina l-a privit absent, răspunzând:
– Nu-i grabă dacă te întorci, dar, să fie sigură întoarcerea. Este important pentru mine… ştii, cererea aceea.
– Ah! Cererea – zise mirat – chiar doresc să discut cu tine despre asta. Vorbim când mă întorc – îşi privi ceasul -, să-ţi aduc ceva să mănânci? Astăzi rămâi şi schimbul doi.
Şi fără a mai aştepta vreun răspuns plecă însoţind delegaţii la maşina de serviciu, un ARO care-i aştepta. Iarina scăpase printre dinţi o înjurătură în timp ce îi privea cum urcă-n maşină şi pleacă. Gândind: voi face schimb dublu, numai să-mi semneze cererea. Nu-mi este foame, şi, oricum Maria cu Miruna vor trece pe aici, cum fac zilnic. O voi ruga pe Maria să-mi aducă ceva. Mihnea ştie precis cum stă treaba, nu-i prima oara când fac schimburi duble, sigur Octav l-o fi anunţat, doar se întâlnesc zilnic.
Pentru moment se liniştise. Străinul a plecat şi odată cu el pericolul. Doamne! Of ce năroadă pot fi uneori – îşi zise în gând – ce mama dracului mi-a venit!? Ar trebui să fac un consult, poate am niscaiva dereglări şi hormonii au luat-o razna.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Cânt blues

Publicat pe 4 martie 2012 de Lia

Mi-ai brodat în mii de culori anotimpul,
m-ai invăţat să rîd ca soarele şi să plâng ca norii,
chiar să dansez cu tălpile goale, pe mirişti cosite.
Aveam un nume până când,
întâmplător sau nu,
m-ai botezat cu un altul. De apă,
de râu liniştit şi limpede, ce-şi revarsă undele răcoroase în arşiţă.
Izvor de munte,
nu am reuşit să ajung la tine clipocind liniştitor,
fluviu,
printre umbre şi meandre.
Cânt blues,
şi pun altar amintirii
pietrele arse dintr-un pisc de munte
şi albia unui râu.
Şi te iubesc altfel,
fără speranţe, fără temei… în tăcere.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Eu mă tem

Publicat pe 2 martie 2012 de Lia

Aş vorbi despre credinţa mea, dar, mi-e greu,
spre imposibil,
mă tem.
mă tem să nu greşesc. Toată viaţa m-am rugat haotic.
Uneori,
cerului, norilor, vântului, soarelui… zilei şi nopţii.
alteori,
omului. Căutam,
alternând, amestecând credinţă cu necredinţă.

Aş spune ce am în inimă,
de unde mă hrănesc, mă adăp, dar,
îmi este la fel de greu,
spre imposibil.
Mă tem.

Dar fără teamă,
fără teama că greşesc, pot spune că,
rătăcitor prin viaţă,
uneori,
rabzi şi foame şi sete căutând haotic,
orbecăind între noapte şi zi,
fără putinţă de-a vedea cerul,
norii, soarele… şi omul.
A vorbi despre credinţă, a vorbi despre ce se ascunde în inimă,
fie a ta, a lui, a lor, a orişicui,
fără teama de a greşi, e greu.
Este greu,
spre imposibil…
Eu. Mă tem!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , | 4 comentarii

Mărţişor

Publicat pe 29 februarie 2012 de Lia

Întotdeauna a fost acolo, Doamne!
Privirea mea sprijină cerul,
ningă cu fluturi albi
a nouă primăvară.

Din rugul iubirii,
am tors fir de foc, am tors fir de zăpadă,
împletit într-un tainic fior,
să-ţi prind, dragul meu, în piept, mărţişor.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , | 2 comentarii

nu ţi-am săpat în stâncă, cuib

Publicat pe 8 februarie 2012 de Lia

nu ţi-am săpat în stâncă, cuib, păsăre răpitoare
timpul muşcă din verdele pădurii
trecute vieţi…
iarna asta, este un ger cumplit
timpul nu iartă
clepsidra-i tot mai goală
şi
astăzi, prima oară nu simt arşiţa tăcerii.
nu,
dragul meu, zburător,
nu ţi-am săpat în stâncă, cuib.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu

nimeni în oglindă

Publicat pe 8 februarie 2012 de Lia

nimeni în oglindă
doar ceasul vechi mai ticăie
umbra unui nor ce cade zbuciumat de vânturi
floarea amintirii ce-şi scutură petalele
iroseală coclită în vreme
doar
sămânţă-n vânt

nu mă-nspăimântă cerul nici stepele vieţii
am devenit de piatră cum ai dorit – înstrăinată –
şi parcă-aş vrea să nu mai ştiu de nimeni
de nimic

nimeni
în oglindă.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 2 comentarii

Mara, de-a valma, frânturi de clipe…

Publicat pe 4 februarie 2012 de Lia

A-nceput să ningă cu fulgi mari şi deşi, în scurt timp oraşul s-a acoperit cu omăt. De jur împrejur ca o roată munţii, munţi cu păduri de foioase peste care se cerne ninsoarea pufoasă şi veselă , la fel ca-n copilărie. Marei îi veni poftă să se plimbe-n ninsoare. Să-ntindă braţele aripi desfăcute, să privească norii ce-şi scutură fulgii…Privi cadranul ceasului de pe perete. Un ceas cu pendulă ce făcea notă discordantă cu interiorul modern. O vechitură moştenită la care nu se îndura să renunţe. În ultimul an aruncase, donase celor care aveau nevoie, tot ce avea legătură cu trecutul. Aparatură, mobilă, covoare… păstrând doar acea pendulă veche. De ce o fi păstrat-o ?! Să-i amintească. Să-i amintească că timpul trece, trece indiferent. Zâmbi aducerii aminte… închise ochii, pe pelicula retinei se succedau imagini noi şi vechi de-a valma.

-Hai să te îmbrăţişez…cât mă bucur să te văd!!! Care mai e viaţa ta? Ce face Dănuţ? Ai nepoţi?
-… prea multe întrebări! Ce mai faci tu? Tu, fiinţa … omul din tine… nu profesional, nu social…
-Atât cât se poate, acum mi-e bine, nu ştiu pentru cât timp. Dar tu, tu ţi-ai refăcut viaţa? Ce-ai făcut în toţi aceşti ani? Pari obosit… şi trist.
-Vreau să fac pace cu trecutul… amintiri, regrete, răni, orgoliu …mă bântuie. Le port în mine. Lupt cu sechelele … refuz, înăbuş, uit… e ca o boala ce revine, obsesiv …
-Cât mă bucur c-ai venit!!! Eşti încă singur?
-Nu! … am aşteptat o vreme, crezând … Apoi am cunoscut pe cineva, o colegă. A fost mamă pentru Dănuţ şi prietenă bună. Am învăţat să o iubesc.
-De ce n-ai adus-o cu tine?
-N-a vrut să vină… poate altă dată. Dar, ia spune, nu te-a găsit vreun zmeu?
-Aş! Un Făt Frumos! Dar cum nu-s Cosânzeana, l-am trimis la plimbare…

-Bună ziua.
-Bună … de unde să vă iau? Ne cunoaştem?!
-Da. Nu… De fapt m-aţi ajutat într-un moment în care am avut mare nevoie. A fost de mult, poate nu vă amintiţi… ştiu că nu sunt singura pe care… am vrut doar să vă mulţumesc!
-…!???
– M-aţi ajutat cu apartamentul, Mara, datorită dumneavoastră am casă.
-Ah… mi-am făcut datoria doar… n-aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Îmi amintesc de situaţia dumneavoastră de atunci. Mă bucur să văd că sunteţi bine.
Apoi, soneria telefonului o aduse-n prezent, întrerupându-i şirul amintirilor.

-Alo…Salut! Mara, ai văzut cum ninge? Ce zici de o plimbare?
-Salut George. Am văzut. Aştept pe cineva. Mulţumesc! Poate altădată…
-Aşa spui mereu. Ştii ceva? Urc în maşină şi vin să te iau. Caută-ţi patinele, sper că le-ai păstrat, mergem în parc, s-a deschis patinoarul…În ce priveşte persoana pe care-o aştepţi, să vină altădată. Astăzi este o zi de basm. E păcat să o ratăm cu întâlniri plicticoase! Astăzi redevenim copii…

Şi-a înălţat ochii spre cerul desenat cu nori albi, urmărind zborul unei păsări, apoi şi-a coborât privirea pe copacul din faţa ferestrei…
În liniştea casei, străbătută de muzica în surdină, ajungeau până la ea zgomotele străzii, alungând confortul relaxării, aducându-i gânduri de-a valma, gânduri pe care nu le-a chemat… asupra unora poposeşte, pe altele le alungă înainte de a-ncolţi.
Mara, fereastră deschisă, priveşte furnicarul străzii, maşini şi oameni, puhoi de lume, teatru viu, măşti ambulante ce afişează bunăstarea ori sărăcia, deznădejdea, fericirea, tristeţea, calmul, bunătatea, înteresul…
Privindu-i, se întreabă: Oare câţi?… toţi poartă mască? Fără ea, ce sunt? Pot fi comori îmbrăcate în zdrenţe; diamante ce şi-au pierdut strălucirea din lipsa luminii care să le străpungă… ori leşuri ce-şi poartă putreziciunea în mătăsuri, spoite şi parfumate. Iar i-au venit în minte gânduri pe care nu le-a chemat şi, a plecat la plimbare, hai-hui, înspre pădure, să uite.
Lăsase primii copaci în urmă, urmărind firul apei în amonte, sperase să regăsească izvorul, poieniţa, locul unde, sub buza unui deal, stăteau prăvălite stâncile. Stânci în piatra cărora a scrijelit semne. Stânci de sub care ţâşneşte izvorul din a cărui apă a băut din palma făcută căuş. Dar în pădure, doar foşnet de frunze uscate, crengi rupte, copaci desfrunziţi de ploi şi vânt, ceaţă ce-a-nvăluit-o-n abur albicios. A obosit şi odată cu ea au obosit şi ele, gândurile, care, uneori dor. Gândurile i-au rămas în urmă căutând o oază printre frânturi de clipe şi de viaţă…

De dimineaţă pornise la piaţă, aşa cum face de fiecare dată sâmbăta. Este singura zi din săptămână când Mara face cumpărături. Aşa s-a obişnuit încă din tinereţe, îi place să se târguiască cu ţăranii la tarabă, alege cu grijă, cu ochi de cunoscător zarzavaturile, legumele şi fructele. Ascultă zâmbind reproşul câte unei precupeţe:
– Vai doamnă! … după ce că alegeţi, vreţi să vă dau în cinste!!!
– Ei, lăsaţi că nu sărăciţi din atâta… dacă nu vreţi să vindeţi, nicio problemă… uite vecina dumitale m-a îmbiat cu un preţ mult mai mic. Am refuzat spunând că am precupeaţa mea.
– Doamnă, acum vă dau, dar să stiţi că numai dumneavoastră vă dau aşa de ieftin… nu mai am multă marfă şi mă grăbesc, aveţi noroc … Vai de păcatele mele, nu ştiţi câtă trudă…
– Lasă, lasă că tot cu trudă câstigăm şi noi orăşenii. Nu cade nimic din cer şi plătim până şi apa de-o bem… aerul, ce-i gratis, da’ şi pe ăla l-om plăti mâine poimâine…
Plăti precupeţei şi se îndreptă spre tarabele cu flori, căută ca de obicei bucheţelele cu flori de câmp, colorate, suave, ce-i aminteau de tinereţe, când rătăcea cu părul în bătaia vântului pe dealurile din împrejurimi, de vremea când se aşeza pe spate cu braţele întinse ca o răstignire în marea de iarbă cu flori şi privea cerul până când îi obosea privirea şi vedea doar puncte negre. Cumpără ca de fiecare dată două bucheţele cu margarete şi trei cu flori multicolore şi ieşi din piaţa gălăgioasă, pestriţă şi aglomerată.
Fără motiv se simti dintr-o dată pierdută. Un soi de moleşeală îi luase-n stăpînire trupul, gândul.
Intră în parc, mai mult îşi târăşte paşii decât calcă, caută cu privirea pe aleea pustie o anume bancă. Pasul altădată sprinten, astăzi îi este obosit, bătrânesc, sau, ca atunci când abia trezit îţi târăşti lenevos picioarele în papucii încălţaţi pe jumătate. Nu ştie de ce a venit, ce gând din străfundul fiinţei a îndemnat-o să o ia în directia diametral opusă celei către casă. Găsi banca şi se aseză, nu înainte de a mângâia cu palma una dintre stinghiile spătarului, stinghie pe care el scrijelise cu vârful briceagului două inimi înlănţuite, demult, într-una din lungile lor plimbări pe aleile bătrânului parc. Astăzi el nu mai este, s-a prefăcut în praf de stele, este acolo sus şi parcă-l aude ca-n ziua aceea:
– Nu este mai mult decât tu şi cu mine iubito, ascultă-mă, să nu uiţi:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”
Să nu mă părăseşti iubito niciodată, să nu mă părăseşti… fără tine:
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Ca o veritabilă colecţionară de răni puroinde, adunase tristeţi…

Pentru a nu ştiu câta oară, Mara, murmură în gând balada plecării cât mai departe de acel focar.
De o făcea la timp, de-ar fi trecut pragul. Pragul acela de care se împiedică de fiecare dată. De-ar fi lăsat totul în urmă… Dar, nu. Nu a găsit puterea de-a face toţi paşii, hotărârea o părăsea de fiecare dată. Blestemata de conştiinţă şi uitarea de sine o ţin în loc până la epuizare. Mara, învăţase de toate, mai puţin a se iubi.
Şi totuşi făcuse ceva. Se retrăsese, izolându-se dinadins.

Iese din ce în ce mai rar în lume. S-a întâmplat, după interminabilele insistenţe, să meargă la o sindrofie.
Vorbăria multă, fără rost, o deprimă. Mai mult ascultă şi priveşte. Ea are obiceiul de-a privi în ochi şi chipurile celor din jur. De-acum cunoaşte a ce aduce fiecare cută, zâmbet ori grimasă ce ar apărea, fie şi pe faţa cuiva necunoscut, darămite pe a celor în mijlocul cărora se afla.
În ultima vreme mai mult tace. A obosit să spună şi să audă mereu aceleaşi cuvinte, repetate obsedant. Vorbe şi iar vorbe. Interminabilele cuvinte, adeseori s-au dovedit a fi doar vorbe goale, frumos frazate.
În colţul unde se retrăsese la adăpostul penumbrei, ajungeau la ea frânturi de fraze printre râsete sparte şi zumzet ce acoperă muzica, o melodie alertă, într-o tonalitate înaltă ce-i sporeşte iritarea. Aproape ştie ce-şi spun. Unora le ghiceşte gândul dinainte de-a fi rostit.
Stătea cu un pahar într-o mână şi ţigara în cealaltă şi îi privea.
Ce dracu’ caut eu aici!? se pomeni întrebandu-se.
În secunda următoare, Mara-şi luă paltonul lăsat pe spătarul unui scaun şi părăsi localul fără a-şi lua la revedere. La ce bun?! Bănuia că nimeni nu-i va simţi cu adevărat lipsa, sunt prea preocupaţi.
Cum deschisese uşa o izbi un val de aer rece, curat. Aspiră cu nesaţ aerul tare, montan, de iarnă geroasă, până simţi o dulce ameţeală. Venise cu maşina, băuse, însă nu atât cât să nu poată conduce, dar, cu gândul că-şi va lua a doua zi maşina
– îl va ruga pe Rareş să i-o aducă – alesese să facă câţiva paşi pe jos, o plimbare nocturnă prin oraşul pustiu, încremenit de ger. Privi o vreme în stânga şi-n dreapta până a se hotărî încotro să o ia. Alesese drumul cel mai lung spre casă, nu se grăbea. Cu fiecare pas făcut lăsa în urmă zumzetul ce-i provocase disconfortul, iritarea. Ciudat, cum de uitase de plimbările lungi, în noapte, pe străzile pustii? Cum de uitase liniştea, bucuria, acelor nopţi, în care, tăcerea era întreruptă doar de râsul lui în cascadă şi de spaima ei copilărească când se stârnea hămăitul câinilor din spatele porţilor închise prin dreptul cărora trecuseră?
Hoinări în noapte ca odinioară, în pas cu amintirile, pe străzile discret luminate de lampadare din centrul vechi. Într-un târziu făcuse un semn discret taxiului ce rula cu viteză redusă, în căutarea muşteriilor.
– Bună seara, sau, mai bine spus, dimineaţa… mai sunt câteva ore şi se luminează. Unde vă duc? o întâmpină cel de la volan.
– La cimitir! îi ieşise pe gură fără să gândească. Apoi, urcată-n maşină, zâmbi absent mirării taximetristului.

Publicat în LITERATURĂ | Lasă un comentariu

străine

Publicat pe 3 februarie 2012 de Lia

străine,
când ai toată viaţa înainte
iubirea ţine cât o romanţă
crezi că sămânţa va-ncolţi şi-n piatră
prin labirintul pe care-l străbaţi în spirală
îndrăzneşti să-nfrunţi…

dar în anotimpul din urmă
se stivuiesc tăcerile pe pisc de munte

străine, te-nchid sub pleoape
n-am ştiut să drămuiesc să ascult
nu am uitat castanii înfloriţi
acelaşi cântec s-a repetat prea mult

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , | 2 comentarii

opreşte-te femeie

Publicat pe 30 ianuarie 2012 de Lia

opreşte-te, ţi-am spus de-atâtea ori,
opreşte-te!
dar tu…
femeie încăpăţânată,
tu
nu asculţi,
mai faci un pas şi încă un pas,
captivă unei lumi agonizânde.
ca o sluga îl porţi în sânge de veacuri, toamnă după toamnă,
îl porţi cu tine pretutindeni, umbră… şi, nu te-ai întrebat
drumul acesta unde duce.
călcând spre nicăieri ţi-ai devenit străină şi
vântul bate, ploile-s reci, figul ţi-a pătruns în oase.
opreşte-te femeie!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Lasă un comentariu