Mi-ai brodat în mii de culori anotimpul,
m-ai invăţat să rîd ca soarele şi să plâng ca norii,
chiar să dansez cu tălpile goale, pe mirişti cosite.
Aveam un nume până când,
întâmplător sau nu,
m-ai botezat cu un altul. De apă,
de râu liniştit şi limpede, ce-şi revarsă undele răcoroase în arşiţă.
Izvor de munte,
nu am reuşit să ajung la tine clipocind liniştitor,
fluviu,
printre umbre şi meandre.
Cânt blues,
şi pun altar amintirii
pietrele arse dintr-un pisc de munte
şi albia unui râu.
Şi te iubesc altfel,
fără speranţe, fără temei… în tăcere.