însăilări pe margini de legendă : Rozavlea

Publicat pe 23 aprilie 2012 de Lia

Între Tisa şi Mara, între Iza şi Vişeu, peste bătrânul ţinut al uriaşilor înalţi cât vârful Pietrosu, primăvara începuse. Frunzele abia ce-au înmugurit, apele izvoarelor clipoceau în linişte, însă de sus, din ceruri se pecetluise destinul uriaşului Cingălău şi-a unicei lui fiice Roza Rozalina.
Într-o dimineaţă, Cingălău, uriaşul cât munţii, cu suflet de copil, scrută zările ca un cunoscător vechi şi bun al semnelor ce era. Se schimbă vremurile nu doar vremea, gândi uriaşul. Întinse urechea, voci străine sunau departe încă, subtiri şi cu răsunete ciudate. Singur, un munte între munţi, asculta cu luare-aminte, inima în piept îi zvâcnea rar şi tare. Şimţea în toate mădularele o răceala, o neliniste. Înţelegea că-i un semn de primejdie, se apropia amurgul uriaşilor.
Singur şi trist la un moment dat tresări, tulburat îşi ridică fruntea. Cunoştea pasul care se apropia. Era al uriaşei lui fiice Roza Rozalina, care se-ntorcea din pribegia printre dealuri.
Pe malul Izei, pe o pajişte întinsă, Roza Rozalina, descoperise oameni cu pluguri şi boi la arat. Crezuse că-s jucării, i-a luat cu plug şi boi în palma-i uriaşă, asezându-i cu grijă în poală şi bucuroasă îi duse la taică-său.
– Uite ce jucării am gasit! Dar ce ai, tată?!
– N-am nimic. Ne-a venit vremea. Obrazul uriaşului parcă era de ceară albă. Vedea în poala Rozalinei necunoscuţii pe care îi bănuia aproape.
– Dar tată, uite ce jucării am găsit!
– Is oameni, nu-s jucării, fata tatei! Du-i de unde i-ai luat! Ei vor stăpâni de acum şi peste veacuri pământul. Vremea noastră, a uriaşilor, a curs.
De atunci a trecut multă vreme şi se spune că Roza Rozalina s-a îndrăgostit de un om. Apoi zile şi luni în şir s-a rugat cerului să o facă şi pe ea mică, om, pentru a putea să se însoţească cu alesul inimii. Se mai spune că ruga i-a fost ascultată… că Cingălău văzând aşa minune, a împietrit. Bătrânii spun că uriaşul ar fi stânca împădurită de azi, numită dealul Gogoşa. Că Roza Rozalina şi omul ei şi-ar fi construit casa la poalele stâncii, în lunca de pe malul Izei, chiar în locul în care a găsit oamenii pe care i-a cules în palme. Iar localitatea care s-a dezvoltat în timp, în locul acela, poartă astăzi numele Rozavlea.

*
„Ştiindu-şi ursita, aceea de a întemeia un nou neam care să stăpînească văile şi codrii Maramureşului, cei doi aşteaptă ca pe jar sosirea piticilor conduşi de căpetenia daco-romană Turda Robonban.
– Eu sunt Turda Robonban
Din neam de dac şi roman
Din Roma venii mai an
Chiar cu bădiţa Traian… –
Cînd într-o zi uriaşa Rozalina se întoarce de pe malul Izei cu poala rochiei plină de făpturi minuscule culese de prin iarbă nu-şi putea imagina cît de aproape se afla de soroc. Doar bătrînul Cingălău a înţeles într-o clipă că i-a sosit vremea. Toată suflarea, cu mic cu mare, s-a pregătit de nefireasca nuntă dintre degeţelul Robonban şi mîndra Ruja-Rujalina, cea atît de înaltă, că putea ţine pe umeri cerul.
O Cîntare a Cîntărilor Maramureşeană.”

Cetatea Cingălăului este scrisă în stihuri populare de profesorul Ion Biltiu-Dancus (1892-1952)

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

nu sunt decât una

Publicat pe 22 aprilie 2012 de Lia

nu sunt decât una
din milioanele de particule ale pământului
un fir de nisip purtat pe aripi de vânt
în furtuna vieţii

nu sunt decât una
din miliardele de fiinţe ale universului
deşi uneori mă visez doar una
din nenumăratele păsări în zbor
-mă culc în cuibul meu
şi mă trezesc pentru un alt zbor printre primejdii-

nu sunt decât una
care urcă pe creste de munte
să vadă în depărtare
dar drumul duce în acelaşi loc
în acelaşi decor cunoscut
pentru că nu sunt decât unul
dintre miliardele de oameni în faţa porţii
şi-ncerc să învăţ a-mbătrâni
şi-a muri încet precum izvoarele printre pietre
şi ierburi aromate

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

uitarea nu vine

Publicat pe 21 aprilie 2012 de Lia

suntem ai pământului şi ai cerului, deopotrivă.
iar astăzi mai mult ca oricând
rătăcesc printre gânduri
căutându-te.
dar eşti atât de departe, atât de statornic tăcut,
încât mă dor drumurile.
hoinăresc cu gleznele frânte de umblet
de când aripa mea crescut-a din umărul tău
şi uitarea nu vine.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat | 3 comentarii

Facturile rătăcite (De-ale economiei de piaţă …orice asemanare cu realitatea este pur şi simplu întâmplătoare)

Publicat pe 21 aprilie 2012 de Lia

– Alo, ce faceţi dom’le nu veniţi după facturi?!
– Bună ziua… da’ cine sunteţi dumneavoastră mă rog frumos?
– Porumb, de la „Porumb Group”… cu domnul Oprea vă rog.
– O clipă să vă fac legătura.
– …
– Alo! …Oprea, poftiţi!
– Ce faci dom’le, nu aţi venit după facturi! Ori, nu vreţi să mai plătiţi? Să ştii că eu vă scot afară sarsanalele de nu vii să ridici nenorocitele de facturi şi nu-mi plăteşti.
– Domnu’ Porumb păi a fost vorba să mi le trimiţi prin poştă, acum ce faci? …umbli cu ameninţări… nu se face dom’le. Hai că vin acu’ până acolo… Te găsesc, sper!
– Sunt aici, unde dracu’ crezi că plec? Nu-mi văd capu’ de probleme… crezi că am timp şi bani de risipit aiurea pe comisioane? Suntem în aceeaşi urbe, ce dracu’?!!
– Bine, într-o clipă-s acolo. Salut!
Salut… fi-r’ea-ţi ai dracu’ de nenorociţi, se mai auzi în receptor.
Oprea, vădit amuzat de situaţie, cunoscându-l bine pe Porumb de la „Porumb Group”, îşi căută cheile maşinii printre hârtiile de pe birou şi-şi anunţă colegii că va lipsi o oră şi porni spre sediul firmei “Porumb Group” situată undeva la marginea oraşului, într-o clădire renovată a unei foste fabrici de mobilă.
Intră în incinta imensă, astăzi pustie şi-şi aminti de vremea când era animată de oameni, maşini şi stivuitoare care încărcau ori descărcau TIR-uri. Cu pas sprinten, tineresc pentru cei aproape şaptezeci de ani, Oprea urcă treptele primului nivel pentru a ajunge la biroul domnului Porumb. În faţa uşii îşi trece cu-un gest reflex degetele prin păr şi-şi aranjă gulerul înainte de a bate în tocul uşii capitonate, pe a cărei tăbliţă aurită, gravată, se putea citi, Director General Vasile Porumb. Nu aşteptă îndemnul intraţi, apasă pe clanţă şi intră. În spatele unui birou imens domnul Porumb printr-un gest îl pofteşte să intre în timp ce vorbea la telefon.
– Hai să trăieşti! … ia loc te rog.
– Noroc, hai să trăieşti bine! – spuse Oprea întinzând palma deschisă apropiindu-se de cel din spatele biroului
– N-aş prea zăbovi, am venit după hârţoagele alea. Ştiu că şi dumneata eşti ocupat, criza asta ne mănâncă ficaţii…
– Mare dreptate ai dom’le. …da’ să ştii, criză, necriză, sper că asta-i ultima dată când se întâmplă. Data viitoare reziliem contractu’, eu nu mai cheltuiesc bani, nu mai dau telefoane să vă rog să-mi plătiţi…
– Stai domnu’ Porumb …n-o lua chiar aşa, când am mai întârziat cu plata? …fără factură cum vrei să plătim? …şi, ce-i drept, n-am verificat la contabilitate dacă au sosit ori nu facturile. De un’ să ştiu că nu le-aţi trimis? …da’ să nu ne enervăm şi să ne certăm acu’ din asta…
Unul dintre telefoanele de pe birou începu să ţârâie. Domnul Porumb ridică receptorul şi se lăsă antrenat într-o discuţie aprinsă, pigmentată cu injurii, cu cel de la celălalt capăt al firului, uitând de Oprea.
Încheind convorbirea, se ridică îndreptându-se spre fereastră, privi o clipă curtea pustie, apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de whisky „Johnnie Walker” şi-şi turnă într-unul din paharele de pe masă. Se întoarse la fereastră cu paharul în mână privind în zare-l goli dintr-o suflare. După o vreme se răsuci şi-l ţintui pe Oprea câteva clipe.
– Hai cu mine dom’le la contabilitate să-ţi dau facturile alea… eh, vezi acu’ şi dumneata cum este, nu vreau să te mai reţin.
– Nu-i nimic, înţeleg…
Oprea îl urmă pe coridorul îngust urcând încă un nivel, intraseră într-o încăpere imensă, fostă sală de şedinţe, unde, la una din mesele de birou un tânăr corpolent, cu faţa rotundă aducând a bostan din cauza obezităţii, îşi ridică privirea plictisit.
– Roby, caută facturile firmei “Still şi Util” şi dă-i-le domnului Oprea.
– Bine tată, le caut. – spuse tânărul, căutând fără tragere de inimă, cu mişcări plictisite printre hârţoagele adunate morman care acopereau masa imensă.
– Nu-s. N-am nici o factură pentru firma asta.
– N-ai pe dracu’! …mai caută. -Vizibil iritat se întoarse spre Oprea care aştepta la un pas de uşă.-
– Câţi ani ai dumneata domnule Oprea?
– Fac şaptezeci anu’ ăsta. Sunt pensionar da’ lucrez cu normă redusă, două zile pe săptămână, mă menţin în formă.
– Hai lasă-mă! … n-aş fi bănuit. Ce faci Roby, n-ai găsit facturile alea? …uită-te la el domnu’ Oprea, seamănă cu mă-sa. Doarme pe el. Roby, boule, ia exemplu de la domnu’, la şaptezeci de ani aleargă, este în formă… are mintea trează, fără să fi făcut studii la Oxford… Am cheltuit cu el o groază de bani domnule, degeaba. Leneş, cu minte de vită, ca proasta de l-a făcut. Nu seamănă cu soră-sa, nu, ea seamănă cu mine. Are mintea brici şi-i spirt de iute. Pe ea trebuia să o trimit în Anglia, nu pe animalu’ ăsta. Lasă-mă să mă uit eu, că ne prinde sfântu’ aşteaptă! Du-te la facturare, ori mai bine, listează-le din nou. Deschide dracu’ programu’ ăla, nu sta toată ziua pe internet… Dracu’ m-a pus să-ţi cumpăr laptop. Nu-ţi meriţi nici aeru’ pe care-l respiri, vită-ncălţată! Vezi?! Vezi domnu’ Oprea cu ce pacoste de urmaş m-am procopsit?!!!
– …
Roby, tânărul de nici treizeci de ani, îşi privi părintele cu un aer tâmp şi la fel de plictisit, în scârbă parcă, deschise calculatorul părând a îndeplini un hatâr de-al tatălui său.
Domnul Porumb luase un teanc de facturi ce zăceau pe colţul mesei, le răsfoi şi în câteva secunde le găsi. Fără a-şi mai privi fiul, îndreptându-se spre uşă, zise:
– Poftim facturile domnu’ Oprea! Nu mai căuta boule… ai făcut studii la Oxford şi nu ştii nici să citeşti!!! Leit proasta de mă-ta.
Fără alte cuvinte, răcorit parcă, domnul Porumb îl conduse pe Oprea pe scările înguste până-n curte, unde, nu departe de ghereta portarului, doar două autoturisme parcate, un Audi Q7 negru, sclipitor şi o Dacia 1300 hodorogită, veche de peste 25 de ani. Cele două maşini, una lângă alta ofereau o privelişte hilară.
Doar privindu-i de la distanţă pe cei doi, nu era greu de ghicit cui aparţine şi care dintre cele două. Maşinile din dotare şi cei doi proprierari, cumva se asemănau, fiecare-n parte. Puterea, luxul, de-o parte şi, conservatorismul, modestia, de cealaltă.

Domnul Vasile Porumb, înalt, peste un metru optzeci şi cinci, depăşind bine peste o sută douăzeci de kilograme, roşu’-n obraji, posesor al unei burţi proeminente, -de care se mândrea, spunând că-i atestă bunăstarea-, care era bine mascată de un sacou gri petrol, asortat impecabil. Călca cu paşi mari, apasat, pe călcâie. Emana siguranţa de sine şi o anume aroganţă specifică celor care din nimic şi-au construit o lume. Lume peste care se consideră stăpâni de necontestat.
Trecut cu bine de cincizeci şi cinci de ani, se consideră încă tânăr. Nu uită să ciupească de fund tinerele muncitoare de la mica secţie de mobilier pe care a mai păstrat-o din vechea fabrică, restul secţiilor fiind dezafectate prin dezmembrarea utilajelor, iar spaţiile fiind închiriate pentru depozitare diferitor firme. În ciuda noului statut nu a reuşit să se dezbare cu totul de vechile metehne, din vremea când era gestionar.
Fabrica o cumpărase printr-o licitaţie formală, zece ani mai târziu după ce i-a fost desfăcut contractul de muncă în urma unor lipsuri din gestiune constatate la un inventar inopinant.
Provenind dintr-o familie numeroasă, dintr-un sat din sudul olteniei, aciuat pe aceste locuri în urma căsătoriei, fără prea multă pregatire, fără studii dar cu un ascuţit simţ al comerţului, sătul de sărăcie şi înfometat de avere, dorindu-şi cu disperare să uite umilinţele îndurate, nu s-a dat în lături de la nimic, ajungând astfel un om de afaceri prosper. Spera să obtină astfel recunoaşterea calitătilor sale intelectuale şi respectul familiei în care a intrat şi implicit a urbei de adoptie.

Domnul Oprea la cei şaptezeci de ani, neîmpliniţi încă, se ţinea bine. Fost inginer coordonator, pensionar de ani buni, o fire dinamică, dar jovial, îşi rotunjea veniturile fiind de folos firmei
„Still şi Util”. Făcea diverse comisioane de două ori pe săptămână, câte patru ore. Restul timpului şi-l petrecea la gospodaria cochetă dintr-un cartier mărginaş, moştenire de familie, unde
şi-a încropit un mic atelier şi ajutat fiind de fiu şi nepoţi, executa mobilier din lemn masiv. Conservator şi modest, deşi veniturile i-ar fi permis, nu a renunţat la maşina pe care a cumparat-o cu sacrificii după o perioadă îndelungată de aşteptare prin 1984.

Ajunşi în dreptul gheretei, Porumb, căută cu privirea portarul, apoi şi-o întoarse întrebător către Oprea:
– Cu ce-aţi venit? Nu vă văd maşina!
– Este hârbu’ acela de Dacie galbenă de lângă Q7-le dumneavoastră. Noi să fim sănătoşi, ştiţi cum se spune, maşina după om.
– Domnu’ Oprea, hârbu’ ăla-i pericol public, hai dom’le că te duc io! Zău aşa, mă şi mir cum nu ţi-e jenă să umbli cu ea pe drum… te vede lumea…
– Ehei, domnu’ Porumb, la anii mei am văzut multe, nu mi-e ruşine… cum spusesem, noi să fim sănătoşi… Hai să trăiesti! Te las, m-or fi aşteptând la firmă cu factura…
– Să trăiesti bine! Da’ schimbă dracu’ hârbu’ ăsta, nu-i pentru dumneata, zău!

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

cântă primăvara

Publicat pe 7 aprilie 2012 de Lia

din muguri noi ies frunzele perechi
mi-e drag de cineva, e primăvară.
drag, drag, cântă-n crengi ploaia şi vântul.
iar crengile dansează în ploaie,
legănate de vânt, îngânând:
drag mi-e cineva, drag, drag,
tare drag.
-dorul, durerea şi spaima
de noaptea orbului, sunt atât de departe,
necunoscute,
când cântă primăvara-

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 6 comentarii

Eşti atât de departe

Publicat pe 31 martie 2012 de Lia

Mi-am aşternut dorul înverzit a primăvară târzie,
departe, sus, sub pietrele asprului ţinut,
când rotirea vulturului părea nimb
pădurii, privind de jos.

Astăzi,
doar norilor mai caut pricină
pentru zbucium şi gândul care doare.
Căci mâinile mele şi mâinile tale
sunt atât de departe
şi tac.
Mai răsună uneori din buciumul amintirii,
cutremurându-mă.
Dar,
eşti atât de departe.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 2 comentarii

Ai grijă, copilul meu

Publicat pe 23 martie 2012 de Lia

Ai grijă ce şi cum rosteşti, copilul meu.
O vorbă spusă-ntâmplător poate ucide vise,
să pustiască izvoarele inimii, împietrind un suflet
ori îl poate face să vibreze,
înmugurind,
să rodească lumină.

Mai lesne-i să răneşti.
Însă, vorba de bine-i balsam,
daruri minunate ascund o vorbă caldă
şi o privire senină.

Ai grijă cum vorbeşti, copilul meu.
Cuvântul dezvăluie miezul ascuns al fiinţei.
-Majestuoasă, aristocratică este
doar vorba bună şi îngăduinţa.-

Când n-ai să poţi rosti o vorbă bună,
mai bine taci.
Căci, fără de tăgadă-i,
cuvântul
poate fi deopotrivă otravă ori leac.

Ai grijă, ce şi cum rosteşti, copilul meu!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Din neguri de timp, uitate(3)

Publicat pe 20 martie 2012 de Lia

Am început să colind magazinele în căutarea unui cadou pentru lelea Ioana. Dacă de obicei, pentru cei mai multi dintre cunoscuţi îmi este uşor să aleg un cadou, ştiind bine ce i-ar bucura… de data aceasta nu reuşesc să aleg nimic. Încă de acasă mi făcusem în minte o hartă a magazinelor pe care urma să le colind în căutarea unui dar. Nu voiam să iau un flecuşteţ, voiam ceva care să o bucure şi nu prea ştiam ce ar fi acel ceva. Iată-mă după ore de căutări, de peregrinări prin magazine, iritată că nu reuşisem să mă hotărăsc asupra vreunui obiect pe care să-l aleg. Îmi venise să renunţ spunându-mi că o cutie cu ciocolată m-ar scoate din impas – este tipul de „atenţie” care te salvează în orice situaţie – când, nu departe de mine, la raionul cu metraje o ţarancă ceruse doi metri de pânză din bumbac. Găsisem cadoul pentru lelea Ioana…

Totul era pregătit. Trei genţi burduşite, o lădiţă cu legume proaspăt culese din seră şi un buchet de trandafiri aşteptau să le punem în portbagajul maşinii, de parcă urma să plecăm într-un concediu prelungit, nu doar pentru trei zile într-un cătun de munte uitat de lume. De când primisem acceptul Anei şi al lui Tudor de a mă însoţi în Valea Sasului, un soi de agitaţie frenetică a pus stăpânire pe mine. De undeva, din străfundul memoriei, veneau în cascadă amintiri legate de sărbătoarea de Paşti. Înapoia retinei, ca pe un ecran, mi se perindau instantanee, imagini şi oameni dragi, pierduţi şi regăsiti. Abia aşteptam să ajung în locul care a rămas mereu pentru mine „acasă” în ciuda depărtării.
Am verificat, înainte de plecare, încă o dată, dacă n-am uitat ceva. Pentru mine nu ar fi o catastrofă să mă trezesc fară periuţa şi pasta de dinţi, mă descurc cu sare ori bicarbonat puse pe un deget; pentru Ana însă, ar fi imposibil. Simt o strângere de inimă gândindu-mă la impactul acelui loc asupra lor.
Pornim la drum vineri după-amiază cu Tudor la volan şi Ana pe bancheta din spate. În nici trei ore ar trebui să ajungem. De pe scaunul din dreapta nu reuşesc să mi stăpânesc emoţiile: mă foiesc continuu, parcă nu-mi găsesc locul şi, fără să-mi dau seama, îl irit pe Tudor.
— Ilinco linişteşte-te, îţi mişti picioarele în continuu, pedalezi! Dacă vrei, treci tu la volan, uite, caut un refugiu şi opresc. Ce naiba!?… eşti pentru prima dată cu mine-n maşină? Parcă aş conduce de ieri!
— Nu, nu-i asta… te rog să mă ierţi! Nu ştiu nici eu… nu tu, nu felul cum conduci… abia aştept să ajungem… am furnici în stomac, Tudor.
— Ce ai spus mama?!!!…ai mâncat furnici? Puteam să jur că nu te-ai atins de mâncare în ultimile zile… acum ştiu de ce. Te-ai hrănit în seră cu furnici! …tata, tu ştii că eşti norocos?!
Râdea în hohote. Râsul ei ne-a contaminat, surescitarea a dispărut ca prin minune, reveniserăm la normal, maşina înghiţea kilometrii şi, nebăgând de seamă, am ajuns la podul peste apă. Undeva în dreapta este locul unde pârâul Botiza se revarsă ca într-o îmbrăţişare cu râul Iza. Încă puţin şi suntem la răspântie.
— Tudor, încetineşte te rog! Uite, acolo unde sunt oamenii aceia… semnalizează dreapta şi după curbă opreşte.
— Ce s-a întâmplat mama? Am ajuns?
— Nu Ana. Mai avem.
— Ilinca vrei să conduci tu de aici? Dacă asta doreşti, opresc.
— Nu, nu-i asta. Pur şi simplu o superstiţie….uite! Opreşte acolo, pe dreapta, pe podeţul acela lângă movila aceea de pietriş.
— Ce-ţi veni Ilinco? Superstiţii!!!?…sper că glumeşti!
— Nu glumesc Tudor. Te rog Ana, nu râde….îmi amintesc când de mult, doar o copilă fiind, mama m-a dus cu ea în satul vecin şi la răscruce a cules din drum o pietricică… eu o luasem înainte, nu ştiusem ce a gasit pe jos şi ştergea de zor… parcă o aud şi acum… „ Ilincuţă, n-ai mai fo’ pe drumu’ aiesta… ca să ne margă bine trebe să iei ptiatra asta-n gură să o duci o postată de drum, să ţâi minte şî să-ţ’ hie cu noroc”…
— Mama, tu glumesti!!…
— Nu glumeşte. Ana, nu o cunoşti pe maică-ta?…adu sticla aia cu apă din portbagaj, să le spalăm măcar…
M-am îndreptat spre movila cu balastru şi am căutat două pietricele rotunde, jumatate albe, jumătate negre, modelate de apă şi timp. Păreau două mărgele mate.
— Uite, una ţie Ana… şi una pentru tine Tudor… să vă poarte noroc! Cred că-i suficient să le purtaţi în buzunar. Mai avem puţin şi suntem la poalele Ţibleşului. Tudor, tu ştii de la ce vine numele Ţibleş?
— Cred că-i cuvânt latin, nu ştiu.
— De la cuvântul cipele, care înseamnă marea mamă a tuturor zeilor…. Ana, în acest sat au trăit şi trăiesc şi astăzi urmaşii dacilor liberi. Oamenii acestui loc sunt chibzuiţi, au limba ascuţită, dar sunt harnici şi inimoşi… au trudit şi trudesc din greu muncind la pădure şi la câmp, cresc animale… nu au altă sursă de venit decât rodul pământului… dar asta nu i-a înrăit, nu se ştiu plânge. Iubesc viaţa… sunt oameni mândri şi drepţi.
— Că au limba ascuţită ştim Ilinco! Nu-i aşa Ana?
— Da tata, ştim! Ce facem cu pietrele, le mai spălăm?
— Nu mai este nevoie, buzunarele nu ştiu că nu le-am spălat… nu-i aşa Ilinco? Mergem!?
— Mergem, se înserează şi lelea Ioana ne-o fi aşteptând.

Ajunşi în Valea Sasului, Tudor şi Ana descoperă cu încântare dealurile copilăriei mele înverzite sub razele soarelui călduţ de primăvară, se rotesc, mângâie cu privirea pământul aşternut cu un covor colorat, parcă meşteşugit ţesut de mâini nevăzute, iarbă şi flori, pâlcuri de ghiocei, toporaşi, viorele… sălciile şi arinii ce mărginesc în serpuirea-i printre dealuri pârâul repede de munte, livezile, copacii cu haină de flori. Şi, ca să nu rămână mai prejos, la fiecare casă sunt puse pe gard cergi şi pânzeturi colorate – comoara de pe ruda de zestre scoasă la soare. Constat cu încântare că obiceiurile s-au păstrat şi casele s-au primenit. De Paşte, totul trebuia înnoit şi împrospătat. Bucuria plutea în aer, cerul părea mai senin, soarele parcă zâmbea altfel şi oamenii odată cu el.
— Lăudăm pă Iisus, lele Ioană, acasă esti? – m-am surprins strigând din drum.
Cum nu-mi răspundea nimeni, am uitat pentru o clipa de Tudor şi Ana, am apasat zăvorul vechi, intrând în curte dintr-o dată, cuprinsă de spaima că s-a întâmplat ceva rău.

Din Corost, de lângă movila de pământ reavăn, netasat, îmi rotesc privirea-n zare peste dealuri, dincolo de munţi şi las după multă, prea multă vreme, lacrimile să-mi scalde ochii. Odată cu durerea m-au podidit amintirile din neguri de timp, uitate.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Din neguri de timp, uitate(2)

Publicat pe 19 martie 2012 de Lia

— Ana, Tudor, ce-aţi zice să petrecem sărbătoarea de Paşti la ţară?!…m-am gândit că i-am promis lelei Ioană că am să vă duc să cunoaşteţi dealurile copilăriei mele şi cred, încă nu-i prea târziu să o anunţ. N-aş vrea să mai las să treacă timpul, este bătrână, poate lua drumul Corostului în orice clipă. Nu mi-aş ierta să o ştiu dusă fără să te fi cunoscut Ana. M-a certat pe bună dreptate, te-am ţinut departe de acel loc atâţia ani. Ce spui Tudor, crezi că ai rezista două, trei zile departe de civilizaţie?
— Nu ştiu Ilinco, am să încerc. Ar fi o schimbare după atâţia ani… dar, dacă spui că ai promis, promisiunile trebuiesc onorate. Da, cred că a venit vremea să cunoască Ana locul de unde-şi trage şi celelalte rădăcini. Mă bucură că în sfârşit ai făcut pace cu tine, că ţi s-au cicatrizat rănile, ai reuşit să lăsi deoparte încrâncenarea în ce priveşte trecutul şi vrei să împărtăşeşti cu noi asta. Ana, tu ce spui, vrei să mergem?
— Am de ales când hotărâţi voi doi?!
— Atunci nu-mi rămâne decît să o sun, să-i dau de ştire că venim. Mulţumesc Tudor. Se va bucura nespus de mult, este bătrână şi singură pe nedrept, aşa cum n ar trebui să fie nimeni niciodată. Lelea Ioana n-a avut noroc, aveau dreptate babele din sat, dar nu s-a plâns niciodată, nici atunci când badea Lalu, bărbatu-so a fost închis de comunişti. A rămas singură la puţini ani după căsătorie şi nu a avut copii. Apoi când Lalu s-a întors din puşcărie bolnav, îmbătrânit înainte de vreme, a fost prea târziu… nu are pe nimeni, poate doar ceva rude îndepărtate. Soră-sa, moaşa Lucreţia, n-a fost măritată şi-i moartă demult, n-a apucat să împlinească cincizeci de ani.
— Mama, lasă, nu ne interesează toată istoria. Te rog scuteşte-ne. Îmbătrâneşti şi tu sau ce te-o fi apucat acum de începi să înşiri întreaga genealogie a femeii ăleia?!!! Gata, o să mergem să o cunoaştem. Ne-ai convins.
— Ana nu fi obraznică cu maică-ta. Vorbeşti fără tine!… Ilinca, atât de rar vorbeşti de acele locuri încât Anei i se pare deplasat. Nu-i vina ei că tu, atât de mult timp, nu ai crezut de cuviinţă să-i vorbeşti de acei oameni pe care i-ai purtat în suflet. Este o lume pe care nici eu, nici ea nu o cunoaştem… şi nu din vina noastră, dacă putem vorbi despre o vină a cuiva. Uite, eu spun că acolo vom putea afla mai multe, poate chiar povestite de tanti Ioana. Îmi amintesc foarte vag de ea, am cunoscut-o la nunta noastră… stătea stingheră la o masă şi-şi ascundea în spatele unui zâmbet, lacrimile. Îţi aminteşti Ilinco?…ai venit la masă, ne-ai îmbrăţişat spunând: „sunteţi oamenii pe care-i iubesc cel mai mult de pe pământ”, apoi, ai plecat în fugă. Te-am găsit mai târziu afară, plângând… de fericire, mi-ai spus. Tanti Ioana m-a pus atunci să-i promit că te voi respecta, voi avea grijă de tine şi că într o zi te voi convinge să revii în Valea Sasului. Spunea că ai jurat, de durere, să nu te întorci niciodată… Şi, uite cum este viaţa: eu nu am reuşit, mereu ai spus că vrei să uiţi. Te-am lăsat să te convingi singură că rădăcinile nu se uită, te cheamă mai devreme ori mai târziu. Le porţi în tine, cu tine, le duci dorul oricât ai nega… oricât ai vrea să fugi, să le laşi în urmă, rupându-le. Ţi-ai refuzat momente alături de oameni ce ţi-au fost dragi, ai înlocuit o durere cu o alta. Mereu ai tânjit după acel loc, dar ţi-ai şi i-ai refuzat Anei o lume ce, din pacate, e pe ducă, de n-o fi dispărut cu totul şi trăieşte încă doar în amintirea celor căţiva rămaşi, ca tanti Ioana.
— Lelea Ioana, Tudor! Lelea Ioană a Lalului, socăciţa! Ea m-a ajutat atunci când mama s-a stins… Atunci am început să urăsc locul acela aspru, trudnic… pe nedrept. Oamenii acelui loc, locul în sine, nu au nici o vină. Astăzi ştiu. Atunci însă… şi atâţia ani în şir după aceea, n-am reuşit să mă-mpac cu ideea că aşa a fost să fie… Acel loc mi-a luat-o pe mama în vara aceea blestemată… abia intrasem la liceu şi a vrut să-mi răsplătească, era mândră de mine. Voia să mă trimită la mare, în tabără, la Costineşti. Îi făcusem capul calendar cu acel loc despre care-mi vorbeau colegii. Erau copii de la oraş, pentru părinţii cărora o tabără nu însemna neaparat un efort, un sacrificiu. Erau copii a căror părinţi aveau ambii un serviciu, un venit sigur, lunar. Pe atunci nu distingeam bine diferenţa… mama, ca să economisească, să-mi poată face o bucurie, făcea ceea ce putea în acel loc uitat de lume…
S-au dus pe munte la cules zmeură mai multe femei din sat….fără să vrea s a îndepărtat de grup. Rămasă singură, s-a pomenit faţă în faţă cu o ursoaică ce-şi proteja puii… care a atacat-o, sfîşiind-o… Au găsit-o leşinată într-o baltă de sânge, mutilată. Distanţa, muntele, neputinţa şi nepriceperea acelor femei i-au fost fatale. A murit câteva ore mai târziu în drum spre spital… apoi,…la nici un an, nu departe de acel loc, muntele işi lua tribut din nou… tata…. un trunchi de fag avea să-l zdrobească.
Ani în şir m-am simţit vinovată de moartea mamei. Nu v-am spus niciodată cum au murit… n-am putut… După aceea am stat la mătuşa la oraş, cum bine ştii… Uram acel loc, voiam să uit… nu cu mult înainte să te cunosc, vândusem casa, se părăginea nelocuită. Tot atunci am crezut că mi-am pierdut şi credinţa… m-am răzvrătit, nu puteam înţelege şi am rugat-o pe lelea Ioană să pună la capul mamei şi a tatei, în loc de cruce doi puieţi de brad.
— Mama, iartă-mă! N-am ştiut… niciodată n-as fi bănuit. Mă obişnuisem că nu am bunici şi tata mă rugase să nu te întreb de ei, ca să nu te supăr.
— Ilinco, am ştiut… am aflat povestea morţii lor atunci la nuntă. Mi-a povestit tanti… lelea Ioana, cum îţi place ţie să-i spui… Mă rugase să nu-ţi spun că ştiu. Te cunoştea… ştia că într-o bună zi dorul acelui loc va fi mai mare decât durerea pe care tu crezi că locul ti-a pricinuit-o şi vei vrea să te întorci… abia atunci ai să-mi spui. Doar că nu am crezut nici eu, nici ea că îţi va trebui atât de mult timp.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Din neguri de timp, uitate(1)

Publicat pe 18 martie 2012 de Lia

— Mama… mama, te caută cineva la telefon!
—…
— Mama! Vino te rog…
— Cine-i?… spune-i să revină, caută o scuză… ori zi-i că am să sun eu, cere-i numărul şi întreabă despre ce-i vorba… să-ţi spună o oră la care pot suna eu…
— Mama, este cineva care vorbeşte ciudat, nu prea înţeleg… te rog mama, femeia insistă, spune că este important.
— Vin!… vin acum. Puteai spune şi tu că nu-s acasă!!!
— Eh, gata, am zis că eşti… vine acum, vă rog să o scuzaţi, să mă scuzaţi că v-am reţinut… mama este în seră la flori, s-a lăsat gerul de câteva zile… de aceea durează atâta până vine.
— Api, nu-i nici-o hibă draga leli!… tu trebe că esti cocoana Ilincuţei… auzât-am că ieşti mândră şi cuminte ca o icoană… treabă să hii, doară eşti de jiţă bună… Doamne, Doamne ce fată frumoasă o fo’ Ilincuţa, maică-ta… doru-mni de ie Doamne, tu fătucă… da’ pă tine cum te cheamă?
— Ana.
— Mândru nume ţi-o pus… de pă la noi, nu şi-o hi uitat cu tătu’ rădăcinile bag sama, deşi o uitat demult colbu’ drumului şi mninosu ierbii din brazda lăsată de coasă pă aste dealuri, nu te-o adus niciodată…da’ spusu-i-ai că o coată Ioana Lalului socăciţa?!… Nu ştii cine-s… n-ai de unde!!!
— Ana, cine-i? …
—… nu ştiu, cineva care te cunoaşte, a insistat… n-am prea înţeles, vorbeşte de parcă ar fi de dincolo de timp.
— Alo, Ilinca Dan, poftiţi, cu ce vă pot ajuta?!
—… Ilinco! Ilincuţă… cu ce să mă ajuţi?!… greu ieşti de aflat draga lelei!!! Lăudăm pă Iisus!…ai uitat şi tu haturile, dâmburile de pă Valea Sasului şi, şi pă cele babe ştirbe uitate şi de Dumnezeu că nu se-ndură să ne cheme la El… câţî ani or hi de când n-ai mai zinit?!?… Noa dară, ştii tu oare cu cine graieşti amu? … spuse râzând vocea ce venea parcă de la celălalt capăt de lume, o lume pe care am uitat-o, am rătăcit-o şi de care-mi era, este atât de dor…
— Lăudăm pă Iisus, lele Ioană, sărut mâna!… ce bucurie!!! Doamne, esti bine, sănătoasă?…cum ai aflat numărul de telefon?! Să-mi fie ruşine!… nu m-am aşteptat să fii dumneata!!! emoţii fără margini m-au cuprins, amintiri, imagini şterse de timp mi-au revenit în cascadă, abia-mi stăpânesc lacrimile ce-ncep să-mi împăienjinească ochii în timp ce-o ascult vorbindu-mi… o spaimă, un reproş nu-mi dau pace… ar fi putut muri, putea fi o cruce pe dealul Corost ca atâtea altele de care nu am ştiinţă.
— Eh, Ilincuţă… Dumnezău o vrut să te aflu fără să te caut. Am fo’ beteagă şi m-or dus la spital la oraş şi cu mine-n salon o fo’ o femeie şi povestind, din una-n alta, o zâs că te cunoaşte. Tare mni-ar hi plăcut, tare m-aş hi bucurat de aş hi putut să-ţi dau de veste unde-s… ştiu că ai hi zinit… da’ n-am vrut să te zăhăiesc cu năcazurile mele, mai ales că mni-o zâs că ieşti tare ocupată, că lucri tătă zâua deşi ieşti doamnă mare… Api, Ilincuţa leli, nu te supăra că te-am zăhăit amu cu telefonu’ aista… da’ mni tare dor şi m-am gândit să te chem de-i vre’ să zii de Crăciun p aici… io te aştept, ţi-oi pregăti camera de la drum, patu’ în care durnei când ai fo’ fătucă şi te lăsa mă-ta la mine de mas, că nu ştiu câte zâle mni-o mai rămas, cât o să hiu ipenă la cap… numa’ Dumnezău sfântu’ şti’…
— Lele Ioană am să vin… am să vin numai dacă-mi promiţi că ai să te pregăteşti la fel ca-n alţi ani. Nu vreau să te oboseşti, n-aş vrea să fie deranjul prea mare pentru dumneata. La anii dumitale trebuie să ai grijă cu atât mai mult că ai spus că ai fost bolnavă.
— Doamne feri şi apără tu Ilincuţă ce tăt grăieşti tu acolo?! Îs io batrănă, am fo şi beteagă, da’ încă tăt io-m fac treaba-n gospodărie, mni-o dat Dumnezău putere…nu mai am sporu’ de altădată da’ tot io mni le fac… voi numa’ ziniţi… adă-o şi pă Ana… ziniţi toţi trei, loc ieste bugăt.
— O să văd lele Ioană, nu ştiu dacă o să venim toţi şi nici nu-ţi pot spune cât am să stau. Dumneata de unde mă suni? Dă-mi te rog numărul de telefon şi te sun eu într-o zi, două şi-ţi spun atunci. De venit sigur vin. Mi-e tare dor şi mie, am tot vrut dar am amânat nepermis de mult şi îmi pare tare rău… te rog să mă ierţi lele Ioană!

În ultimii ani mi-am tot propus o mică vacanţă pe care să o petrec pe Valea Sasului, locul de care mă leagă atâtea amintiri frumoase, un loc cu oameni aparte aşa cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Acel loc, acei oameni şi-au pus amprenta asupra mea, mi-au marcat într-un fel devenirea, m-au însoţit mereu din ceaţa amintirii. Am plecat de acolo trimisă de mama la îndemnul doamnei Onica, învăţătoarea, la oraş, la şcoală. Eram doar un pui de om, am plâns, m-am rugat să nu mă trimită.
— Mamă, tată, nu vreau să merg! Nu cunosc pe nime’ acolo. O să mă ptierd în învălmăşeala oraşului, mnie mni drag aici, nu mărg nicări!!
— Nu-i după tine, ce-i fa’ tu aici?! Vrei să-ţi rumpi cioantele la sapă şi la fân?!! Tu cocoa’ ai mintiucă, poţi fa’ şcoală să hii doamnă, trebe să te înveţi cu şcoala de la oraş, aşe o zâs Onica că-i mai bine şi aşe credem şî noi. Până-n sat îi departe şî vezi bine că aici nu-i şcoală numa’ pâna-n a patra… apoi când a hi vremea, te poţî întoarce acasă, satu’ nu pleacă de-aci de-i vre’ să te-ntorci. Da’ nu-i zini-napoi… tăţi câţi s-o dus n-o mai zinit. La oraş traiu-i mai uşor şî rostu’ tău nu-i aici la sapă, la câmp şî la coada vaciî!! Lasă zderetu’, dejaba te zmniorcăi, noi ştim mai bine ce şi cum. Crezi că nouă ni-a hi uşor fără tine?!!!
După ani şi ani mă încearcă regretul că atunci când aş fi putut să-mi influenţez destinul întorcându-mă în sat n-am făcut-o. Credeam că nimic nu mă mai leagă de acel loc. Moartea mamei şi apoi la scurt timp al tatei, când încă nu-mi găsisem rostul m-au îndepărtat. N-am ştiut cum să fac faţă durerii decât fugind, alungând dorul şi amintirea acelui loc. Acum, peste timp, vocea trecutului mă cheamă.
Iată-mă la drum dis de dimineaţă, o dimineaţă ceţoasă şi rece. Las în urmă reproşul lui Tudor şi al Anei de a-i lăsa singuri de Crăciun. Motorul toarce lin, urc muntele, tai curbele, las în urmă kilometri. Imi ţin mintea goală de orice gând, urmăresc şerpuirea drumului, doar inima-mi freamată de emoţie. Las în urmă răspântia şi asfaltul. Înaintez încet cu viteza-ntâi şi a doua pe drumul îngust, pietruit, am timp să privesc casele, să caut printre amintiri, doar-doar voi recunoaşte ceva…
Este prea devreme. Pe drum – nici ţepenie de om. E linişte, totul pare încremenit, doar fuioarele de fum ce se înalţă spre cerul plumburiu îmi amintesc de căldura şi viaţa din spatele ochiurilor de fereastră unde bănuiesc priviri curioase. Ciudat, dealurile nu-mi mai par atât de-nalte. Nimic nu mai este ca-n amintire. Zăresc clădirea şcolii, dărăpănată, cu scânduri batute-n cuie în loc de ferestre, fără gard şi fără porţi. Opresc motorul şi cobor. Intru cu strângere de inimă-n curtea părăginită, mă îndrept spre coridorul-prispă şi caut cu privirea livada şi casa lui Andraş. Nimic nu mai este la fel, în locul casei vechi ascunsă-n perdea de viţă de vie, acum stă semeaţă o casă mare pe două niveluri construită-n arhitectură nouă, importată, aşa cum am văzut de altfel aproape tot drumul de la răspântie încoace şi nu-mi pot opri întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu oamenii acestui loc?!”
Mă ridic cu strângere de inimă, mă îndrept spre maşină şi încerc să-mi ascund teama că nici casa Lalului nu mai este.
— Lăudăm pă Iisus, pă cine căutaţi doamnă?…să vede că nu sunteţi de p’ aicea.
— În veci amin!… mă uitam la vechea şcoală, e tare dărăpănată…cum de-i lăsată-n paragină? Nu mai sunt copii de şcoală ori s-a construit alta?
— Api, nu-s bani domnucă… coptii îs, învaţătoare n-avem… mărg bdeţii coptii la şcoală-n sat, îi duce şî-i aduce cu o dubă Gheorghe a Roşului… Da’ amu nu te supăra că-ntreb, văd că te uiţî la şcoală… mneta-i hi noua învaţatoare, bag sama?
— Nu-s. Mă uitam doar… La revedere, mulţumesc pentru informaţii!
N-am avut puterea de a mai sta la taclale, am urcat în maşină privind zarea şi mi-am sters cu dosul palmei o lacrimă, aşa cum făcea lelea Floare a Roşului în copilaria mea.
Căutând în poşetă batistele de hârtie să-mi sterg ochii am dat de pachetul cu ţigări. Am luat una şi am tras cu nesaţ fumul de parcă ar fi fost ultima ţigară, gândindu-mă la reacţia lelei când mă va vedea fumând, fără voie un zâmbet îmi înflori pe buze. Am întors cheia-n contact şi am demarat uşor, pornind spre casa Lalului. Mai aveam cel mult cinci sute de metri. Am parcat cu teamă pe podeţul de lemn din faţa porţii, aceeaşi poartă din lemn masiv cu încrustaţii, înnegrită de ploi şi ani. Casa batrânească din bârne de lemn, acoperită cu draniţă, facea notă discordantă între cele două monstruozităţi înalte, construite recent, afişând opulenţa proprietarilor. Am deschis portiţa şi odată intrată-n curte am regăsit copilaria. Dacă n-aş fi privit spre cele două constructii care o flancau, puteam spune că aici, în acest loc, pentru această casă, timpul a încremenit; s-a oprit acolo unde-l lasasem cu ani în urmă. Cu strângere de inimă am apăsat pe clanţă şi aidoma ca-n copilărie am strigat din usă:
— Acasă ieşti lele Ioană?! Am zinit. Lăudăm pă Iisus!
Cumva timpul în mintea mea s-a învălmăşit, pe moment redevenisem Ilincuţa Măriei lu’ Ionu’ lu’ Chifor, copila dornică a descoperi taine şi întelesuri când am auzit vocea nealterată de ani a lelei.
— În veci amin! Acasă-s dară, intră Ilincuţă, te aşteptam…
Cu bucurie am regăsit totul aşa cum ştiusem, lăsasem cu ani în urmă… doar lelea Ioană în ciuda faptului că încerca să ascundă, avea brazdată pe chip viaţa aspră şi anii de suferinţă. Nimic nu mai amintea de femeia corpolentă, roşie-n obraji. În faţa mea stătea o bătrânică adusă de spate, ştirbă cu faţa plină de pliuri. Doar ochii şi păstraseră voiciunea de altădată şi parcă nici aşa înaltă nu mai era. Am încercat din răsputeri să-mi ascund durerea, mi-era teamă că-mi va citi în ochi mila, regretul şi neputinţa de-a o ajuta cumva.
Ne-am îmbrăţişat, apoi lelea Ioană s-a dat un pas în spate privindu-mă.
— Ptiu pă tine tu cocoa’ tăt mândră ai rămas… Doamne, dor mni’o fo’ de tine. Noa, amu c-ai zinit, sezi colo pă laiţă după masă că-i hi flămândă de pă drum. Amu iată-ţi aduc de măncare, ţi-am făcut balmoş, mni-am amintit că-ţi plăce’… or’ de ţî frig hai lângă şpori şî te-ncălză!!!
— Lasă lele Ioană, nu mi-e foame, am mâncat mai devreme şi nici frig nu-mi este. Stai dumneata mai bine aici lângă mine şi spune-mi ce mai este nou. Văd că s-a schimbat mult pe aici de când n-am mai fost.
— Api s-o ştimbat dară că s-o ştimbat, trebuia să să ştimbe, că s-o ştimbat timpurile şî rosturile. Vezi tu Ilincuţă, o-nceput a se ştimba cân’ ai fo’ tu cocoană, încă de atuncea o început, o ajuns şî pă la noi cele bune şî cele rele din lumea largă, da’-i fo’ pre’ mnică să înţălegi… Noa dară, nu-i bai… baiu-i că să pterde omenia, la tăţi le trebe case mari, bani cât de mulţi şî lucru cît de puţînel. Li ruşâne a lucra la mulţ’… s-onvăţat cu trai uşor pă acolo pă unde o îmblat. Şî gâneşti că-i poartă dracu’, Doamne feri şî apără, să păzăsc, n-au răbdare şî nici ruşîne, nici respect. Da’, tu Ilincuţa lelii de ce n-ai adus-o pă Ana?… să hi zinit tăţi tri, cu domnul Tudor cu tăt… I-ai hi dus la borcut şi le-ai hi arătat casa unde-ai crescut, o rămas la feli cum o fo’, aşe cum ţ-o promis când o cumpărat-o Irina lu’ Toaderu’ lu’ Colindău, are grijă şî o întreţâne… şî, i-ai hi dus în Corost să aprindă o lumânare la căpătâiu’ mâne-ta şi a lu’ tatât-o. Ar hi văzut şî iei ce brazi mandri şî drepţ au la cap, aşe cum o fo’ şî iei, Dumnezău să-i odinească… o crescut mândri şî drepţ de când i-ai pus, dreptu-i că şî io am avut grijă…
— I-oi aduce la vară lele Ioană… amu am zinit eu, am vrut să fiu singură… singură ca şi atunci când am plecat fără să mă uit înapoi.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii