Lia Muresan

făr-a avea prea multă şcoală,
nu-i un mister de nepătruns,
cum tot mai mulţi atinşi de boală,
la putere au ajuns.
s-au silit să dovedească,
predicând, prin vorbe mii,
că-s cinstiţi, nu poartă mască,
nu vor vile, nici moşii,
au năravuri lăudate,
ei nu sunt nesăţioşi
şi-şi duc traiu-n simplitate,
nu-s ca alţii, ticăloşi.
de când minciuna a căpătat,
şi-aiurea şi la noi un bun renume,
relele pământului s-au dezlegat,
deschisă a fost calea unei noi cutume.
vorbesc mieros oportuniştii cinici,
au diplome, n-au gram de-nvăţătură,
slugarnici sunt cu cei puternici
şi mint nestingheriţi fără măsură,
până când se pune la-ndoială,
cinstea, adevărul şi tot ce e curat.
nu-i de mirare că o pojghiţă de poleială,
scara de valori a răsturnat.
acest nărav perpetuează, se revarsă,
nu-i un mister de nepătruns,
cum făr’ cei şapte ani de-acasă,
atâta nulitate de renume a ajuns.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de jale, ţara mea de plâns?
Un guvern capabil, nu de cumetrie,
Legi simplificate şi-un parlament restrâns!
Să muncească-n ţară, să-ţi treacă iar hotarul,
Cei plecaţi departe la astea se gândesc;
Căci amară-i pâinea, arzător e dorul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Din brazde adânci în glie, rodească-ţi iar pământul
Uzine, combinate, furnale fumegând,
Conducători oneşti, cinstit rostind cuvântul,
Nu cu minciuni sfruntate, poporul manevrând,
S-obţină bogăţii prin muncă şi sudoare,
Să ne mândrim în lume cu tot ce-i românesc,
Nu fals şi furtişaguri ce iscă doar rumoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Dascăli cu chemare şi-n satele sărace,
Morală şi conştiinţă în şcoală transmiţând,
Căci dascălul zideşte trăinicie, când educaţie face
Cu calm, răbdare şi vorbe înţelepte, copiii luminând,
Dragostea de neam şi glie în inimi s-o strecoare,
Să simtă bucuria împlinirii, simplu şi firesc,
Din cinste şi omenie, române, să-ţi faci altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de jale, ţara mea de dor,
Fiii tăi să crească, muncind pentru glie,
Să îşi aline setea din al tău izvor,
Ca să păşească-n viaţă cu calm şi bucurie,
Cu frunţile senine şi suflet românesc,
Vorbind în grai străbun cu fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

ca o carte răsfoită istorii îngemănate-n colier
în spatele retinei curg umbrele
alunecând prin gânduri parcă mi-ar vorbi
zig-zag de amintiri se-nnoadă
şi mintea mi-o străbat
ca printr-un vechi descânt ce leagă
cărările de ieri cărările de azi
mi-s gândurile fire de urzeală
spre lumile în mine sigilate
tot caut şi tot alerg dar… nu le mai găsesc
sunt lumi ce doar în amintire-s ancorate

iubirea-i ca o haină lungă,
înţelepciunea-i ca o haină călduroasă,
un dar de la divinitate pentru toţi,
prea mulţi sunt, însă, cei ce nu vor primească.

obsesive gânduri îmi lovesc pereţii creierului,
o viaţă dus-am, în van, zadarnică luptă,
fiindcă nu-mi plac oamenii reci
şi nici impunătoarea prostie umană.
zădărnicia zădărniciei toată truda de-o viaţă,
abia acuma ştiu că nicicând nu o să încolţească
în lutul sterp sămânţa-nţelepciunii şi-a iubirii.

iubirea-i ca o haină lungă.
o haină lungă de care să te-mpiedici pas cu pas,
dar fără de ea, ce goi am fi
şi viaţa ar deveni o farsă tristă.
înţelepciunea-i ca o haină călduroasă,
o haină călduroasă care te înfăsoară,
dar fără de ea, cu mintea goală, ce trişti am fi,
cu sufletul cuprins de ger pustiitor.

copila mea, tu, nu uita că
iubirea-i ca o haină lungă,
înţelepciunea-i ca o haină călduroasă.

ce paradoxală fericire
să ai colţul tău în care zâmbind celor din jur
poţi plânge
dacă se zvârcolesc amintirile
ai răgazul să stai cu gândul lucid ce valsează
prin locuri cu mulţimea de oameni
prietenii şi iubiri apuse
când ai un colţ al visării al speranţei al renunţării
depozitarul a toate despre care nu vrei
nu crezi că trebuie să vorbeşti nimănui niciodată
un colţ neştiut de nimeni în care eşti tu
doar tu fără a simţi singurătatea
deţii o nestemată

colţul de sine

În graba spre niciunde uităm să mai trăim,
Nu ştim ce-i simplitatea , nu ştim să mai iubim.
Copiilor la şcoală le omorâm candoarea,
Îi învăţăm de mici minciuna şi mimarea,
Îi dezbrăcăm de vise, le dăruim de toate:
Maşini, calculatoare, … nu şi umanitate.
Doar alergăm bezmetici spre hăul ce se cască,
Schimbând fără probleme o mască cu altă mască,
Mimăm trăiri –durerea, bucuria- empatici prin absenţă,
Nimic nu-i dăruire şi viu, totul de complezenţă.
Nu ştim ce-i simplitatea, nu ştim să mai iubim,
În graba spre niciunde uităm să mai trăim.

ca să împlinesc ce am de împlinit vieţii,
am căutat lumina şi dreptatea din nadir pân’ la zenit:
uneori de-am ostenit şi am căzut,
m-am ridicat, n-am stat să-mi plâng de milă.
„lovită” când am fost, uneori, chiar dac-am ripostat,
pe nimeni, însă, niciodată nu am pizmuit şi n-am urât,
mai departe, drept şi apăsat călcat-am pe-al meu drum,
lăsând în legea lor pe cei făuritori şi aducători de clipe rele,
pe a vieţii cărare păşit-am mereu cu nădejde, cu bucurie.
ani în şir am tot privit către cerul albastru-nalt,
astăzi, însă, i-am vorbit: oare cât şi ce-am greşit?
Răspunde-mi nemărginire!
Uite că… m-am spovedit.

au apărut din valul vremilor ce-a curs
propagandiştii unei vieţi deşarte,
ca un blestem, ca o pedeapsă a veacuri de păcate
și-ntreaga lume, parcă, s-a umplut de patimi şi de ură,
de oameni goi, slujbaşii răului, cu sufletele moarte
şi mintea-ngenuncheată de strâmbă-nvăţătură.
cu ochi strălucitori de oarbă lăcomie,
strâng munţi de averi, crezând că totu-i de vânzare,
scot ţara la mezat, o pun în galantare,
de parc-ar fi bun propriu, din muncă şi sudoare,
sfidând cu nesimţire norodul gârbovit,
slăbit şi osândit să plângă sau să tacă…

e plin în jurul meu de “robi ai vieţii” cu traiul măsurat,
îi văd slăbiţi şi muţi… şi simt cum cresc în mine patimi,
mi-e sufletul cuprins de neputinţă şi de milă
și-aş vrea să am puterea să schimb a lumii val,
cu oameni calzi şi buni ce-şi scaldă ochii în lumină.
dar, stau aşa pierdută-n mine şi mă întreb de port vreo vină,
cu gându-ncremenit la ei și Dumnezeul care-nvie.

biet suflet, sat străbun, strâmbe legi te-au biruit,
la orice pas batjocorită a fost curata ta sfială,
ştiindu-te cinstit şi neumblat,
cu miere-n vorbe şi gânduri otrăvite
te-au amăgit, te-au minţit şi înşelat.
în timp, pădurea ta şi-avutul tău s-au risipit…
tâlhari fără de milă cei vânzători de neam
te-au despuiat cu mâinile-amândouă.

şi-acum sărmanilor bătrâni uitaţi,
de toţi ai lor plecaţi în patru zări,
li-s zilele sărace, toate-s deopotrivă.
sunt bântuiţi de umbrele de-odinioară
între pereţii casei, şubreziţi de ani,
le tremură în gene lacrimi,
le tremură durerea-n glas.
vorbesc cu cerul, ne-având alături
un suflet cald şi viu să-i aline cu o vorbă,
ca să uite de dureri, de urât şi bătrâneţe.
buruiene năpădesc, casele li-s înclinate,
florile nu mai răsar, dar, cresc spinii pe cărări.
tu, biet suflet, sat străbun- în ruină ai ajuns…

bătrânii rămaşi, până şi de timp uitaţi,
privindu-şi vatra veche şi cărările surpate,
se simt pierduţi şi străini la ei în sat.
le tremură în gene lacrimi,
le tremură durerea-n glas:
„suflet iubitor de ţară, tu-ncet mori…
vatră străbună, strâmbe legi te-au subjugat”