Lia Muresan

De când e lumea lume, cinstea a fost izvor de bine
Și a putut opri fărădelegi și năravuri desfrânate.
Doar prin conștiința trează se construiește un mâine
Demn. Nu când minciuna și hoția sunt acceptate și legiferate.

Deși părea inert, obișnuit să tacă și să rabde,
Poporul s-a trezit din somn și a ieșit din amorțeală,
Dorind normalitatea și dreptul la o viață cumsecade,
Justiție și învățământ temeinic. Nu doar spoială.

Omul simplu iese în stradă și ar vrea țara să scape
De corupții care-l mint și de atâția ani îl fură,
S-a trezit și nu mai rabdă aceste imitații calpe
Ajunse demnitari și doctori prin hoții și impostură.

Mi-am dorit și îmi doresc, dându-mi toată a mea silință,
Să îi fac să înțeleagă pe cei cuprinși de iraționale frici,
Că un trai în demnitate e mai bun… și-i cu putință,
Doar scăpând de boala socială ce au contractat de mici.

De când e lumea lume, cinstea a fost izvor de bine
Și a putut opri fărădelegi și năravuri desfrânate.
Doar prin conștiința trează se construiește un mâine
Demn. Nu cu minciuni, manipulări și război între „palate”.

Te-ai cățărat în vârf să fii la adăpost,
Ai spus minciuni câte ai vrut,
Și ai furat și țara ai vândut
Și jenă nu ți-a fost!
Neam de ciocoi, fără cuvânt,
Mai plin ca iadul de păcate,
Ne-ai crezut proști ca niște oi,
Că am tăcut și v-am răbdat pe voi
Să ne împovărați de griji și de nevoi,
Dar, astăzi vrem dreptate!

Speranța într-un trai mai bun ca ieri
De-o vezi la noi tu ne-o usuci.
Copiii în pragul disperării ni-i aduci,
Să fie mincinoși și sclavi le ceri.
Încalci ce-avem mai drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Bătrânii în frig și lipsuri mor,
Dar tu nu știi, n-ai grija lor –
Ci hoților le vrei un trai uşor
Cu ei făcut-ai legământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că cinstea e pe primul loc,
Că nu-şi va bate nimeni joc
De noi, dacă muncim.
De noi şi de cei ce dragi ne sunt
Care-și lucrează palma de pământ.
Noi dacă spunem una, aia facem,
Și privilegii fără de măsură noi nu vrem
Ca voi – v-am dat crezare, dar mințiți suntem
Şi-am vrea s-aveți cuvânt!

Te-ai cățărat în vârf să fii la adăpost,
Ai spus minciuni câte ai vrut,
Și ai furat și țara ai vândut
Și jenă nu ți-a fost!
Neam de ciocoi, fără cuvânt,
Mai plin ca iadul de păcate,
Ne-ai crezut proști ca niște oi,
Că am tăcut și v-am răbdat pe voi
Să ne împovărați de griji și de nevoi,
Dar, astăzi vrem dreptate!

mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred:
la cum se schimbă totul într-un ritm dement,
ceea ce ieri apreciam, azi nu mai este bun,
şi trebuie înlocuit neapărat, este urât, s-a demodat.
ne bulucim, rafturi în magazine luăm cu asalt!
mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred:
iarna, dacă un strat de omăt s-a aşezat,
e catastrofă! Of, dar, nu ne-am aşteptat,
este zăpadă, nu mai putem umbla pe asfalt,
alunecăm şi-i ger şi totul parcă a îngheţat!
mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred:
vara, dacă-i soare nu este bine, e prea cald,
cum să muncim? mai bine stăm la ştrand!
când cerul e înnorat şi plouă, nu-i bine iară,
prea-i ud şi, ne-ntrebăm miraţi: cât mai plouă oare?
mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred:
străbunii ne-au lăsat ca zestre de păstrat,
cumpătarea şi modestia… dar, noi le-am lepădat!
ne etalăm cu nonşalanţă aroganţa şi prostia,
nu ratăm niciun prilej, e musai, să ne-afişăm bogăţia!
mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred:
dacă mai ieri, totul venea firesc şi natural
şi frumuseţea era de la natură, ca un dar,
astăzi, orice-i posibil, chiar să ne reinventăm;
doar câţiva ani să-ntinerim „ne ajustăm” în ritm ameţitor,
parcă, nu mai suntem oameni, supuşi legilor firii,
ci obiecte de decor… atâta frumuseţe artificială!
mă uit în jur şi… nu ştiu ce să mai cred…

Prea mulţi sărmani, bolnavi, care-şi blestemă soarta,
Azi drumul spre adevăr este chinuitor şi lung,
Dreptăţii, larg, hai să deschidem iarăşi poarta,
Să ştim că hoţii pân’ la urmă după gratii ajung.

De ani şi ani cum bate vântul şi-au schimbat stăpânii,
Cu gândul cum să fure ce-a mai rămas prin ţară,
Aceleaşi glasuri gângave ne mint copiii şi bătrânii,
Suntem sătui de circul jalnic ce ne-a făcut de-ocară.

De-atâţia ani avem în fruntea ţării aceleaşi feţe sumbre,
Se scaldă în mocirlă, crezându-se stăpâni pe veci.
În sate-au mai rămas bătrâni bolnavi, palide umbre,
Cu deznădejdea-n suflet, cu ochii plânşi şi vetre reci.

Prea mulţi sărmani în ţară care-şi blestemă soarta,
Căci drumul spre dreptate-i chinuitor de lung,
Ar cam fi vremea, celor oneşti să le deschidem poarta,
Să ştim că necinstiţii sunt închişi, şi, după gratii ajung.

Ar cam fi timpul să se dea de-o parte penalii găunoşi,
Ce au lăsat în urmă prea multă vorbărie şi prea puţine fapte,
Să vină la putere, ca soarta ţării să o decidă oameni serioşi,
Pentru un trai decent, că doar o viaţă avem, nu avem şapte!

La noi, democraţia asta nu-i ciudată,
Când fiecare face doar ce poate,
De unul „pune umărul la roată”,
Sunt alţii trei ce „bagă beţe-n roate”?

Prea mulţi au învăţat de la părinţi
„Să ungă osia”, fiindcă, doar aşa rezistă,
Sunt mulţi ce-n loc să se-nchine la sfinţi,
Se-nchină doar puterii… „celor ce există”!

La noi, democraţia proastă-i din născare,
Minciuni şi interese mici ce ţin de patologic,
Aşa conducători ales-am şi, nu e de mirare,
Că regresăm în toate… în stil metodologic!

La noi, democraţia asta e ciudată,
Şi fiecare face doar ce poate:
De unul „pune umărul la roată”,
Vin alţii trei… să „bage beţe-n roate”!

Moş Crăciun, Moş Crăciun,
An de an porneşti la drum,
Cu de toate încărcat,
Pentru omul cel bogat.

Anu’ acesta te-aş ruga,
Să nu uiţi pe nimenea!
Hai să-ţi punem noi în sac,
Ghete, haine, jucării,
Pentru omul cel sărac,
Că are şi el copii…
De-or primi şi ei ceva,
Tare mult s-or bucura
De-un Crăciun adevărat,
Cum şi eu m-am bucurat,
În copilăria mea…
Alergând printre troiene
Când mergeam la colindat
Pe toate cărările,
Pe la toate casele
Cu lumina la ferestre,
Colindam şi dam de veste:
Bucurie-i pe pământ,
S-a născut Pruncu’ cel Sfânt.

Moş Crăciun, Moş Crăciun,
Mulţumesc, îţi spun şi-acum,
Niciodată n-ai uitat…
Lângă brad, tu, ne-ai lăsat,
Darul tău cel minunat:
Bucuria de a fi şi-a redeveni copii,
An de an, iarna, când vii.