mi-oi face casă lângă râu


ispitele scurmă şi patimile-mbracă zarea
lumina-i cădere în teamă
de ea învinsă
n-avem arbori îndeajuns pădurea-i tot mai rară
nu mai avem linişte şi nici izvoare
doar lut lângă lut fără strop de căinţă

aş vrea asemeni apei
printre pietre să curg
ca nu cumva să tulbur florile
bob de rouă aş coborî pe fir de iarbă
din lut să cresc în ramuri scânteie

dar mi-oi face casă lângă râu
să-mi cadă lacrimile-n valuri
spălând păcatul de a fi
şi pieptul zbuciumat
fremătând să-ngâne trestiile

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | Un comentariu

M-aş duce


m-aş duce,
neştiind dacă viaţă sau moarte este dincolo de zare.
aş lăsa în urmă oraşul ce-şi latră soarta
ca o femeie despletită pe-o scenă imensă, întunecată.
m-aş duce pe unde-i mai frumoasă pădurea,
undeva, acolo, spre apus, unde sub albe sclipiri de lună
aleargă lupii liberi printre stâncile
desfigurate de ploi şi vânt.
mă cheamă munţii
cu formele lor bizare de zei păgâni
care tronează sub necuprinsul albastru.
m-aş duce şi aş lăsa în urmă oraşul.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 4 comentarii

Te rog, Doamne, Ascultă-mi ruga


Doamne, Redă bătrânilor bătrâneţea.
Iar tinerilor Alungă-le bolnavele fantezii
care duc spre singurătate şi pustiu în suflet
cu fiecare pas, cu fiecare zi.

Doamne, „Dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele”
precum Ai Dat-o din veacuri.
O dă cu prisosinţă, Doamne,
doar acelora din casele ridicate cu trudă,
ori, cu sudoarea frunţii şi mâinile curate.

Doamne, ne risipim încovoiaţi sub apăsarea banului,
ridicând case până la cer şi biserici în care nu se roagă nimeni.
nu Ne părăsi Doamne într-o alienare absolută
căci zilele trec pe lângă noi
în goana după fală şi bogăţii nefolositoare.

Doamne, Despică firul de iarbă în spice de grâu
care să se clatine-n vânt,
apoi, Dă putere braţelor să le secere
şi bobul de grâu să scrâşnească sub piatra morii,
făina frământată să crească în aluat miraculos,
aşa cum altădată umplea coveţile şi se revărsa,
prefăcându-se în pâine bună, caldă,
în burta cuptorului încins.

Îndreaptă-ne paşii spre jeruite poteci,
Te rog, Doamne, Ascultă-mi ruga!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

astăzi este o altă zi


între noi aşternute au rămas
tânguire rug şi ardere vie
alternând iubire cu ură
sunt zile în care te urăsc atât de mult
eşti departe şi te blestem
du-te dracului
pe pustii
pământul din tine să tresară
când mă taie râuri de dor
să-ţi curgă mâinile
pământ întru pământ
poate aşa cu păcat
blestemând
întregesc jumătăţile
astăzi este o altă zi în care
te iubesc te urăsc te iubesc

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 4 comentarii

vineri 13, un week-end la spital – filă de jurnal –


Fusese ultima zi de muncă din săptămână… Încercasem să-mi ascund suferinţa – o durere abdominală acută – concentrându-mi atenţia să nu greşesc, cifre, date, extrase, facturi… situaţii ce trebuiau întocmite şi predate. Eram încă în termen, totul era să nu intru în panică. Îmi spusesem: am să termin la timp. Astăzi şeful este plecat, câştig aşadar o oră, poate mai bine chiar, timp rezervat altfel întrevederii zilnice pentru analiză şi hotărâri.
Un coleg de la comercial, cu o fire mai sugubeaţă, trecând prin compartimentul nostru, m-a întrebat:
– Ce faci Lia? Ce-i cu mutra asta? Nu te simţi bine?
– Am mai spus doar… aceeaşi durere abdominala… habar n-am ce poate fi!
– Ha, ha… Ce ţi-a servit şefu’ aseară indigerabil? …recunoaşte, până la cât ai stat? Sigur iar te-a enervat cu ceva.
– Hei, se pare că iar îţi arde de glume… dar, zău, eu nu glumesc, nu mi-e bine de luni… am tot luat pastile, da’ degeaba. Am azi programare la medicul de familie. Chiar… bine că mi-ai amintit… îmi fac bilet de voie …plec la cinci.
– Doar la cinci?! Mai bine mergi acum la spital. Gândeşte-te, este vineri, dacă ţi se face rău în week-end… ce faci?
– Merg la urgenţă!… poate mănânc diseară „zeamă de cuţit”…
– Ha, ha, râzi tu râzi… înseamnă că eşti bine! Greţuri, arsuri, dimineaţa? Ţi-ai luat pastila de seară la timp?, sau ai uitat ?! Asta ar explica paloarea şi de ce stai liniştită! – glumea, ăsta-i era stilul, felul de-a arăta, colegial, că-i pasă.
– Ştii ceva? Mi-ai dat o idee, mulţam!

Atmosfera la birou destul de relaxată, – în ciuda volumului mare de muncă – m-a ajutat într-o oarecare măsură să suport durerea ce-o atribuisem stresului acumulat în ultima perioadă. Vorbisem cu medicul de familie, relatându-i în linii mari, telefonic, simptomele – Dr. Mariana B. un om deosebit de o înaltă probitate profesională şi un diagnostician foarte bun, mi-a spus ce să caut la farmacie. Iar dacă durerea persista urma să ne auzim. – În cei aproape paisprezece ani, relaţia pacient-medic bazată pe încredere şi o comunicare deschisă, s-a transformat în prietenie pe negândite –

Mă uitasem la ceasul de pe monitor, arata 12:15, o oră nu tocmai potrivită, poate o fi în trafic -gândeam-, o sun totuşi. Am căutat numărul în agenda telefonului şi am apelat:
– Alo!
– Servus Mariana, Lia sunt, deranjez?
– Servus Lia. Nu. Cum să mă deranjezi!?… Cum eşti??
– Nu tocmai bine, frisoane, dureri acute în toată burta, la palpare, în partea dreaptă jos durerea este mai accentuată… o fi apendicele? Ce crezi, aştept până la cinci să mă vezi? Să merg la urgenţă, cum să fac?…
– Mda… s-ar putea să ai apendicită acută, nu-i de aşteptat…
– Păi, atunci mă învoiesc şi merg la spital, la urgentă…
– Stai aşa, nu te grăbi! Am să sun la cabinet, programul începe la ora unu, asistenta îţi va face o trimitere la urgenţă-chirurgie, treci pe acolo în drum spre spital… Eu trebuie să ajung la o şedinţa, când se termină te sun.
– Ok.
– Să nu te sperii dacă-i cazul de internare şi operaţie, să mă ţii la curent cu ce se-ntâmplă… Dacă totul este bine şi-i doar alarmă falsă, ne vedem la cinci şi mai vorbim atunci.
– Mulţumesc mult, Mariana, te pup! Pa.
– Sănătate… şi ai grijă! Vorbim mai târziu. Pa.

Am sunat-o pe fiica mea. I-am explicat în cuvinte puţine cum stă treaba, încercând să minimalizez situaţia. Nu avea sens să intre în panică. Urma doar un consult de specialitate…

Spitalul Judeţean … Intrare Urgenţă – Chirurgie, citesc pe un panou montat deasupra uşilor batante. Intrăm… sala de aşteptare în renovare, ne întâmpină ochiurile fără geam a ramelor din tâmplărie pvc de care atârnă fâşii de bandă inscripţionată cu numele producătorului, ce fac să pară şi mai sumbră atmosfera. Cinci scaune incomode, asemenea celor din autobuzele vechi, cu şezutul şi spătarul din panel montate pe cadru de oţel inoxidabil, neocupate, prinse-ntre ele ca o bancă. Trei persoane în faţa uşii urgenţă-triaj, pe a cărei sticlă mată tronează un afiş. Parcurg în grabă cu privirea enunţul, întreb pe cei prezenţi dacă stau de mult, fără să aştept un răspuns anume, îl bănuiesc, aveam de aşteptat, mă mai lovisem în urmă cu şase ani de indolenţa celor de la Urgenţă. Nutresc însă speranţa unei schimbări de atitudine… deşartă aşteptare. Sosisem la o oră nepotrivită, în jur de două fără douăzeci şi cinci de minute, oră la care se schimbă turele. Mă-ndrept spre scaunele goale, mă aşez fără tragere de inimă pe unul dintre ele ştiind că aşteptarea-mi va fi de durată. Nu m-am înşelat. Într-un târziu uşa ce părea înţepenită s-a deschis, din spatele ei făcându-şi apariţia o faţă lungă cu privirea goală care ne cere biletele de trimitere, uitându-se peste ele formal.
– Va trebui să aşteptaţi, veţi fi chemaţi.

Neavând alternativă m-am înarmat cu răbdare, alungând gândurile, furia dată de neputinţă pentru altă dată. Gândisem: acum am nevoie de energie să lupt cu durerea. Şi totuşi durerea mea este insignifiantă dacă mă gândesc la cancerul moral care se extinde.

Într-un târziu am fost chemată. Intrasem însoţită de fiica mea în sala de consultaţii curată, luminoasă, modernă, părea să nu aibă nimic în comun cu sala de aşteptare. Păreau două lumi diferite, două epoci – cumva parcă, odată trecută uşa ce-o ţintisem cu privirea mai bine de un ceas, aş fi făcut un salt în timp şi spaţiu – Din spatele unei mese de birou o voce caldă ce trăda totuşi plictiseală şi apatie mă interogă fără a răspunde la salutul pe care i-l adresasem.
– Să vedem ce vă supără? … în timp ce vă dezbrăcaţi spuneţi-mi cum vă numiţi şi apoi întindeţi-vă pe pat să vă consult . În timp ce vorbea îmi indicase locul din spatele unui paravan.

M-am strecurat în spatele paravanului, urmând întocmai indicaţiile doctoriţei. Au urmat alte minute de aşteptare, apoi un brancardier mi-a întins o foaie tipărită, spunându-mi să semnez în josul paginii. Întrebasem mirată ce-i aceea şi-i spusesem că nu semnez hârtii, documente al căror conţinut nu-l cunosc.
– Semnaţi doamnă! Este acordul dat pentru investigaţii şi analize… o formalitate fără de care nu puteţi fi consultată.
Îmi aruncasem fugar privirea peste cuvintele scrise, căutând unde trebuie să-mi pun semnătura în calitate de pacient şi am semnat. Odată terminată şi această formalitate am fost în sfârşit consultată sumar, luându-mi-se probe de sânge. Ieşind din spatele paravanului o căutasem cu privirea pe fiica mea. Mi s-a spus:
– Domnişoara, fiica dumneavoastră, aşteaptă afară, este în sala de aşteptare. Va fi chemată când avem rezultatul analizelor . Acum veţi fi însoţită, avem nevoie de o probă de urină, o sa vă arate domnul – arătând spre brancardierul care aştepta lângă uşa opusă celei pe care am intrat.
Am urmat brancardierul pe un hol semiobscur, primisem de la acesta un borcan, mi-a fost arătată o uşă. M-am executat fără cuvinte…
Fusesem abandonată pe acel hol printre scaune cu rotile în capătul căruia şase zdrahoni, brancardieri, râdeau, vociferând ca la bar… un du-te vino continuu de halate albe şi colorate cu ceşti de cafea în mână. M-am plimbat de-a lungul coridorului, se făcuse deja ora patru. Aşteptând… auzisem gemete, bănuind că vin din salonul observator mi-am îndreptat paşii înspre acel loc. Aveam să descopăr o încăpere mizeră cu pereţii coşcoviţi în care erau abandonaţi câţiva bolnavi… unii cu perfuzii… nu zărisem nici un halat alb, doar suferinţă şi neputinţă. Simţeam cum urcă-n mine valul de revoltă, greaţa şi m-am îndepărtat cu lacrimile jucându-mi în ochi. Aproape mă lovisem de bărbatul în halat alb care străbătea coridorul, grăbit, preocupat, pe al cărui ecuson citisem: Dr. Radu. Am fost chemată… Nu m-am înşelat, doctorul Radu era chirurgul de gardă. M-a examinat, palpându-mi abdomenul, în spatele aceluiaşi paravan. I-am întâlnit privirea umană, caldă, plină de compasiune şi simţisem că urcă-n mine un val de încredere. Încredere în omul din faţa mea. După ce m-a chestionat asupra bolilor suferite, cu tact, mi-a spus că se confirmă diagnosticul pus de medicul de familie şi că după ce mi se vor întocmi actele pentru internare, urmează să fiu operată. Mai adăugase înainte de a pleca grăbit:
– Ne vedem în sala de operaţie la ora şase.
Fiicei şi soţului li s-a permis să mă însoţească în salon, mai mult chiar, să rămână cu mine şi după operaţie. Însoţiţi de acelaşi brancardier urcasem etaje, străbătusem coridoare până la salonul numărul 13 şi era vineri 13 , noroc că nu sunt superstiţioasă.

Mă trezisem din anestezie în râsetele celor ce m-au operat. Năucă încă, întrebasem:
– Gata, m-aţi tăiat? N-am simţit nimic!
– Gata. V-am făcut o tăietură mică. Venise de departe parcă, printre râsetele ce se stingeau încet, vocea doctorului Radu.
– Să înţeleg că am vorbit fără să ştiu aiureli? Spuneţi-mi măcar că nu am spus prostii foarte mari. Sau ceea ce aţi găsit în mine este aşa amuzant?
– Staţi liniştită, nu aţi vorbit nimic. Trebuie să vă spun că nu apendicele este cel care v-a provocat criza. Trebuia scos şi el, problema dumneavoastră este vezica biliară, este pietrificată… după ce v-am deschis… am palpat interiorul căutând cauza. Din păcate nu am avut timpul necesar la dispoziţie şi pentru această intervenţie, riscam să vă treziţi şi să continuăm fără anestezie. Dacă sunteţi de acord, în funcţie de cum vă refaceţi, nu vă externăm, o să faceţi o ecografie şi un set de analize şi programăm o nouă operaţie.
În timp ce îmi vorbea încercasem să-mi mişc picioarele. Exclamasem îngrozită:
– Nu pot să mă mişc, nu-mi simt picioarele!
– Este efectul anesteziei, încă nu a trecut. O să vă reveniţi. Veţi avea dureri şi senzaţie de vomă, dar să nu intraţi în panică. Să beţi doar ceai amar.

-februarie 2009-

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

un strigăt alb, în vânt


de veacuri, cu o mină solemnă, gravă,
străbunii au durat în piatră
istoria acestui neam.
cu marile lor convingeri
pregătind neatârnarea.

azi par poveşti pe care unii le neagă

suntem copleşiţi de o grea şi nesfârşită derută.
este era celor ce ne-au supus voinţei lor.
suferinţă în sărbătoare,
închipuire.
am împrumutat veşminte, nume, obiceiuri.
ne-am lepădat cămaşa străbunilor
de nimeni siliţi.
mărşăluim desfrânat
toţi. cu mic şi mare.
fără tăgadă, într-un târziu,
viitorul ne va judeca
elanurile, greşelile, forţa, laşitatea
şi cum ne scriem istoria.

amar mă arde. un strigăt alb,
în vânt.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat | 4 comentarii

e început de mai


la început de mai e zumzet milenar
de dincolo de zările cerului meu
tainica-ţi chemare nici astăzi nu-mi dă pace
-precum izvoarele ce-ascultă de-a râului şoaptă amăgitoare
urmându-l spre mări cu înspumate valuri-
te caut iar şi iar dincolo de tăcere
setea de-a fi sufletu-mi înfioară
ca un pian la care cântă cosmosul
şi braţele tale cresc în mine
până începe să mă doară
de ce nu pot să te scufund într-a uitării mare
e început de mai cu zumzet milenar

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , | 4 comentarii

Vânătoarea


Doamna Cocoşel în ultima vreme poate din plictiseală, poate de teama că nu-şi va vedea feciorul aşezat, cu nevastă şi copii, vâna. Vâna o nevastă pentru fiul ei Costică care se încăpăţânase să rămână holtei în ciuda anilor pe care-i numara şi a faptului că toţi cei de-o seamă cu el aveau copii mari de-acum. Îi era bine, nu se gândea, nu-l preocupa asta, aşa cum nu-l preocupa nici meteahna şi demersurile maică-si.
Familia Cocoşel pentru a-şi rotunji veniturile modeste, două pensii amărâte, închiriau la sume modice una din încăperile apartamentului în care locuiau, în regim hotelier. De fiecare dată când se nimerea câte o chiriaşă mai acatării, doamna Cocoşel, în zori de zi îşi suna fiul, invitându-l la o cafea, spunând:
-Costică mamă, coboară până la noi la o cafea. Îmbracă şi tu ceva drăguţ, te aşteaptă o surpriză.
– Mamă vin altă dată. Acum sunt în întârziere şi am altele în minte…
– Nu, Costicuţă mamă, acum vino! Grăbeşte-te! Şi gândeşte pozitiv… n-are să-ţi pară rău. Vino când te chem!

Cum dracu’ să gândeşti pozitiv la o oră atât de matinală şi cine-o fi peţitoarea?… îi fac hatârul mamei, stau cinci-zece minute şi plec, gândi Costică în timp ce intra în sufragerie fără prea mult entuziasm. Îşi luă un aer preocupat pentru a masca lipsa totală de interes faţă de frumoasa brunetă cu picioare până-n gât, liberă şi gospodină, care abia aşteapta să-i treacă cu vederea orice defect.
– Bună dimineaţa… Săărut mâna, domnişoară!
– Bună, bună, îngăimă Cocoşel bătrânu’ ce nu-şi dezlipea ochii de pe picioarele frumoasei brunete, liberă şi gospodină, îmbrăcată într-un taior verde ce-i scoatea în evidenţă formele frumos dăltuite de mama natură.
– Domnişoara Mia, el este Costică, fiul nostru, locuieşte cu un palier mai sus… Hai Costica asează-te lângă domnişoara Mia, rostise doamna Cocoşel cu un entuziasm evident…
– Bună dimineaţa Costi, pot să vă tutuiesc nu-i aşa? Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Mia, noua chiriaşă… aveam nişte treburi de rezolvat prin Bucureşti şi cum la hotel este scump, am ales această variantă…
– Da, aşa-i…Nu, sigur… puteţi să-mi spuneţi oricum… răspunse acesta, privindu-şi ceasul, evitând privirile directe, deschise, ale chiriaşei…
– Mamă, ce se aude cu cafeaua aceea? Sunt în întârziere.
– Vine… vine acuşica! Costicuţă mamă… da’ ce te grăbeşti aşa? Sună şi tu… spune-le că întârzii, sau mai bine, ia-ţi liber maică o zi! Uite, domnişoara Mia nu cunoaşte oraşul… m-am gândit că ai putea să o însoţeşti…
– Ah, nu. Lăsaţi doamnă Cocoşel, nu trebuie… nu vreau să deranjez. Nu vă faceţi probleme! Costi, poate mă îndrumi cum să ajung la firma pe care o caut…
– Sigur, sigur vă conduce, cum să nu? Doar are maşină! Nu-i aşa Costică? … Costică!!!
– Ce mamă?! Se mirase Costică terminând de citit un articol din ziarul cumpărat de tatăl său, care, contrar obiceiului, rămăsese nedeschis pe masă.
– Ziceam că o conduci pe domnişoara Mia cu maşina. Nu e niciun deranj, nu-i aşa? Cum să fie!?! … Spune-i şi tu maică!
– Hm, îhîm… păi, nu ştiu, eu mă cam grăbesc, am o urgenţă…
– Vă conduc eu domnişoara Mia, tot trebuie să merg la piaţă…
– Nu se grăbeşte, nu-i aşa Costică?!!! Dar tu, tu de când faci piaţa de unul singur?!!!
– Pe mine vă rog să mă scuzaţi, am comandat un taxi… multumesc doamnă, domnule Cocoşel.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

mi-e dor de satul cu livezi în floare


mi-e dor de satul cu livezi în floare,
de ciurdele mugind pe uliţi, spre imaş.
mi-e dor de liliacu-n floare, de la porţi,
de baba Floare, cea ştirbă, strigându-şi puişorii pufoşi şi aurii.
de baba Ana, cu furca prinsă-n brâu, torcând
sub nucul din grădină şi de Ileana de pe coastă,
care ducea, să spele, hainele la râu pe-un bolovan.
mi-e dor de o plăcintă creaţă cu răvaş
făcută de Maria. de moara dintre ape,
de apă rece scoasă din fântână, cu ciutura din lemn.
şi de miros de brazdă groasă-n lanul de trifoi,
de Gheorghe fluierând, la coasă, în dimineţi cu rouă.
mi-e dor de chiotul copiilor pe dealuri şi în luncă,
când alergau desculţi prin iarba-naltă, călcând covor de flori,
de roiul din stupina lui Ion, dintre arţari şi tei.
de cuibul rândunicii, sub streaşina căsuţei din bârne cu şindrilă,
de ploile de vară lăsând o arcă peste sat, un curcubeu.
mi-e dor de plugul care ara şi de un car cu boi.
de hora satului în sărbătoare, cu straie colorate.
de ochi râzând în soare, mi-este dor.
de ochiuri de fereastră dantelate,
şi de fuioarele de fum în iernile cu ger,
de zurgălăi la sănii şi cai în trap uşor, mi-e dor,
atât de dor, încât mă doare şi mă întreb:
de ce-s uitate oare.
s-au rătăcit şi nu mai au valoare, bătrânii mor
şi moare rostul viu cândva,
murind şi vechea vatră.
dar mie azi mi-e atât de dor de ieri.

mi-e dor de satul cu livezi în floare…

*

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

tu şi eu


-tăcere albastră şi flori de cireş
alb covor, mai mult de jumătate-

stau şi ţes gând peste gând:
de fapt te-am iubit, te-am urât,
te-am iubit. am cântat anotimpurile.
-şi doru-i dor şi timpul urcă.
ce dacă, toţi îmbătrânim-
nu ştiu de-a fost har ori blestem,
şi mai am o rană de vindecat
tu şi eu
alt timp
alt destin
nori care îşi revarsă preaplinul
peste cireşul din care se desprind petale.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii