Lia Muresan

Fusese ultima zi de muncă din săptămână… Încercasem să-mi ascund suferinţa – o durere abdominală acută – concentrându-mi atenţia să nu greşesc, cifre, date, extrase, facturi… situaţii ce trebuiau întocmite şi predate. Eram încă în termen, totul era să nu intru în panică. Îmi spusesem: am să termin la timp. Astăzi şeful este plecat, câştig aşadar o oră, poate mai bine chiar, timp rezervat altfel întrevederii zilnice pentru analiză şi hotărâri.
Un coleg de la comercial, cu o fire mai sugubeaţă, trecând prin compartimentul nostru, m-a întrebat:
– Ce faci Lia? Ce-i cu mutra asta? Nu te simţi bine?
– Am mai spus doar… aceeaşi durere abdominala… habar n-am ce poate fi!
– Ha, ha… Ce ţi-a servit şefu’ aseară indigerabil? …recunoaşte, până la cât ai stat? Sigur iar te-a enervat cu ceva.
– Hei, se pare că iar îţi arde de glume… dar, zău, eu nu glumesc, nu mi-e bine de luni… am tot luat pastile, da’ degeaba. Am azi programare la medicul de familie. Chiar… bine că mi-ai amintit… îmi fac bilet de voie …plec la cinci.
– Doar la cinci?! Mai bine mergi acum la spital. Gândeşte-te, este vineri, dacă ţi se face rău în week-end… ce faci?
– Merg la urgenţă!… poate mănânc diseară „zeamă de cuţit”…
– Ha, ha, râzi tu râzi… înseamnă că eşti bine! Greţuri, arsuri, dimineaţa? Ţi-ai luat pastila de seară la timp?, sau ai uitat ?! Asta ar explica paloarea şi de ce stai liniştită! – glumea, ăsta-i era stilul, felul de-a arăta, colegial, că-i pasă.
– Ştii ceva? Mi-ai dat o idee, mulţam!

Atmosfera la birou destul de relaxată, – în ciuda volumului mare de muncă – m-a ajutat într-o oarecare măsură să suport durerea ce-o atribuisem stresului acumulat în ultima perioadă. Vorbisem cu medicul de familie, relatându-i în linii mari, telefonic, simptomele – Dr. Mariana B. un om deosebit de o înaltă probitate profesională şi un diagnostician foarte bun, mi-a spus ce să caut la farmacie. Iar dacă durerea persista urma să ne auzim. – În cei aproape paisprezece ani, relaţia pacient-medic bazată pe încredere şi o comunicare deschisă, s-a transformat în prietenie pe negândite –

Mă uitasem la ceasul de pe monitor, arata 12:15, o oră nu tocmai potrivită, poate o fi în trafic -gândeam-, o sun totuşi. Am căutat numărul în agenda telefonului şi am apelat:
– Alo!
– Servus Mariana, Lia sunt, deranjez?
– Servus Lia. Nu. Cum să mă deranjezi!?… Cum eşti??
– Nu tocmai bine, frisoane, dureri acute în toată burta, la palpare, în partea dreaptă jos durerea este mai accentuată… o fi apendicele? Ce crezi, aştept până la cinci să mă vezi? Să merg la urgenţă, cum să fac?…
– Mda… s-ar putea să ai apendicită acută, nu-i de aşteptat…
– Păi, atunci mă învoiesc şi merg la spital, la urgentă…
– Stai aşa, nu te grăbi! Am să sun la cabinet, programul începe la ora unu, asistenta îţi va face o trimitere la urgenţă-chirurgie, treci pe acolo în drum spre spital… Eu trebuie să ajung la o şedinţa, când se termină te sun.
– Ok.
– Să nu te sperii dacă-i cazul de internare şi operaţie, să mă ţii la curent cu ce se-ntâmplă… Dacă totul este bine şi-i doar alarmă falsă, ne vedem la cinci şi mai vorbim atunci.
– Mulţumesc mult, Mariana, te pup! Pa.
– Sănătate… şi ai grijă! Vorbim mai târziu. Pa.

Am sunat-o pe fiica mea. I-am explicat în cuvinte puţine cum stă treaba, încercând să minimalizez situaţia. Nu avea sens să intre în panică. Urma doar un consult de specialitate…

Spitalul Judeţean … Intrare Urgenţă – Chirurgie, citesc pe un panou montat deasupra uşilor batante. Intrăm… sala de aşteptare în renovare, ne întâmpină ochiurile fără geam a ramelor din tâmplărie pvc de care atârnă fâşii de bandă inscripţionată cu numele producătorului, ce fac să pară şi mai sumbră atmosfera. Cinci scaune incomode, asemenea celor din autobuzele vechi, cu şezutul şi spătarul din panel montate pe cadru de oţel inoxidabil, neocupate, prinse-ntre ele ca o bancă. Trei persoane în faţa uşii urgenţă-triaj, pe a cărei sticlă mată tronează un afiş. Parcurg în grabă cu privirea enunţul, întreb pe cei prezenţi dacă stau de mult, fără să aştept un răspuns anume, îl bănuiesc, aveam de aşteptat, mă mai lovisem în urmă cu şase ani de indolenţa celor de la Urgenţă. Nutresc însă speranţa unei schimbări de atitudine… deşartă aşteptare. Sosisem la o oră nepotrivită, în jur de două fără douăzeci şi cinci de minute, oră la care se schimbă turele. Mă-ndrept spre scaunele goale, mă aşez fără tragere de inimă pe unul dintre ele ştiind că aşteptarea-mi va fi de durată. Nu m-am înşelat. Într-un târziu uşa ce părea înţepenită s-a deschis, din spatele ei făcându-şi apariţia o faţă lungă cu privirea goală care ne cere biletele de trimitere, uitându-se peste ele formal.
– Va trebui să aşteptaţi, veţi fi chemaţi.

Neavând alternativă m-am înarmat cu răbdare, alungând gândurile, furia dată de neputinţă pentru altă dată. Gândisem: acum am nevoie de energie să lupt cu durerea. Şi totuşi durerea mea este insignifiantă dacă mă gândesc la cancerul moral care se extinde.

Într-un târziu am fost chemată. Intrasem însoţită de fiica mea în sala de consultaţii curată, luminoasă, modernă, părea să nu aibă nimic în comun cu sala de aşteptare. Păreau două lumi diferite, două epoci – cumva parcă, odată trecută uşa ce-o ţintisem cu privirea mai bine de un ceas, aş fi făcut un salt în timp şi spaţiu – Din spatele unei mese de birou o voce caldă ce trăda totuşi plictiseală şi apatie mă interogă fără a răspunde la salutul pe care i-l adresasem.
– Să vedem ce vă supără? … în timp ce vă dezbrăcaţi spuneţi-mi cum vă numiţi şi apoi întindeţi-vă pe pat să vă consult . În timp ce vorbea îmi indicase locul din spatele unui paravan.

M-am strecurat în spatele paravanului, urmând întocmai indicaţiile doctoriţei. Au urmat alte minute de aşteptare, apoi un brancardier mi-a întins o foaie tipărită, spunându-mi să semnez în josul paginii. Întrebasem mirată ce-i aceea şi-i spusesem că nu semnez hârtii, documente al căror conţinut nu-l cunosc.
– Semnaţi doamnă! Este acordul dat pentru investigaţii şi analize… o formalitate fără de care nu puteţi fi consultată.
Îmi aruncasem fugar privirea peste cuvintele scrise, căutând unde trebuie să-mi pun semnătura în calitate de pacient şi am semnat. Odată terminată şi această formalitate am fost în sfârşit consultată sumar, luându-mi-se probe de sânge. Ieşind din spatele paravanului o căutasem cu privirea pe fiica mea. Mi s-a spus:
– Domnişoara, fiica dumneavoastră, aşteaptă afară, este în sala de aşteptare. Va fi chemată când avem rezultatul analizelor . Acum veţi fi însoţită, avem nevoie de o probă de urină, o sa vă arate domnul – arătând spre brancardierul care aştepta lângă uşa opusă celei pe care am intrat.
Am urmat brancardierul pe un hol semiobscur, primisem de la acesta un borcan, mi-a fost arătată o uşă. M-am executat fără cuvinte…
Fusesem abandonată pe acel hol printre scaune cu rotile în capătul căruia şase zdrahoni, brancardieri, râdeau, vociferând ca la bar… un du-te vino continuu de halate albe şi colorate cu ceşti de cafea în mână. M-am plimbat de-a lungul coridorului, se făcuse deja ora patru. Aşteptând… auzisem gemete, bănuind că vin din salonul observator mi-am îndreptat paşii înspre acel loc. Aveam să descopăr o încăpere mizeră cu pereţii coşcoviţi în care erau abandonaţi câţiva bolnavi… unii cu perfuzii… nu zărisem nici un halat alb, doar suferinţă şi neputinţă. Simţeam cum urcă-n mine valul de revoltă, greaţa şi m-am îndepărtat cu lacrimile jucându-mi în ochi. Aproape mă lovisem de bărbatul în halat alb care străbătea coridorul, grăbit, preocupat, pe al cărui ecuson citisem: Dr. Radu. Am fost chemată… Nu m-am înşelat, doctorul Radu era chirurgul de gardă. M-a examinat, palpându-mi abdomenul, în spatele aceluiaşi paravan. I-am întâlnit privirea umană, caldă, plină de compasiune şi simţisem că urcă-n mine un val de încredere. Încredere în omul din faţa mea. După ce m-a chestionat asupra bolilor suferite, cu tact, mi-a spus că se confirmă diagnosticul pus de medicul de familie şi că după ce mi se vor întocmi actele pentru internare, urmează să fiu operată. Mai adăugase înainte de a pleca grăbit:
– Ne vedem în sala de operaţie la ora şase.
Fiicei şi soţului li s-a permis să mă însoţească în salon, mai mult chiar, să rămână cu mine şi după operaţie. Însoţiţi de acelaşi brancardier urcasem etaje, străbătusem coridoare până la salonul numărul 13 şi era vineri 13 , noroc că nu sunt superstiţioasă.

Mă trezisem din anestezie în râsetele celor ce m-au operat. Năucă încă, întrebasem:
– Gata, m-aţi tăiat? N-am simţit nimic!
– Gata. V-am făcut o tăietură mică. Venise de departe parcă, printre râsetele ce se stingeau încet, vocea doctorului Radu.
– Să înţeleg că am vorbit fără să ştiu aiureli? Spuneţi-mi măcar că nu am spus prostii foarte mari. Sau ceea ce aţi găsit în mine este aşa amuzant?
– Staţi liniştită, nu aţi vorbit nimic. Trebuie să vă spun că nu apendicele este cel care v-a provocat criza. Trebuia scos şi el, problema dumneavoastră este vezica biliară, este pietrificată… după ce v-am deschis… am palpat interiorul căutând cauza. Din păcate nu am avut timpul necesar la dispoziţie şi pentru această intervenţie, riscam să vă treziţi şi să continuăm fără anestezie. Dacă sunteţi de acord, în funcţie de cum vă refaceţi, nu vă externăm, o să faceţi o ecografie şi un set de analize şi programăm o nouă operaţie.
În timp ce îmi vorbea încercasem să-mi mişc picioarele. Exclamasem îngrozită:
– Nu pot să mă mişc, nu-mi simt picioarele!
– Este efectul anesteziei, încă nu a trecut. O să vă reveniţi. Veţi avea dureri şi senzaţie de vomă, dar să nu intraţi în panică. Să beţi doar ceai amar.

-februarie 2009-