omului de nimic


nu voi pricepe nicicând de ce
năravul rău are mereu căutare

omule de ce-ţi huleşti străbunii
şi te porţi ca un aspru judecător
care împarte dreptatea
cu ocaua strâmbă
mândria ce-o arăţi este de prisos
aşa
fieştecine se poate crede fără de pată
privindu-se-n undele mincinoaselor oglinzi
cumpărate pe mai nimic
de la bâlci
n-ai învăţat
că zădărnicie şi pustiu aduce lauda făţarnică
relele nu vin de aiurea
vin din neroada încredinţare că ai fi leu
când de fapt
nu eşti decât un biet măgar
ce rage crezându-se privighetoare
ia aminte
doar slăvindu-ţi strămoşii
te cinsteşti
pentru că
din frământarea pământului
s-au născut crestele zimţate ale munţilor
de acolo-şi trage puterea izvorul de-a deveni fluviu
dar bat clopotele în zadar
căci nu te întrebi ce va fi mâine
nu ştii că în van şi vremelnică-i fala
omului de nimic

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

o poveste


dragul meu
arde-n stâncă floarea de colţ
tivită cu-argintul lunii
vântul hoinar
ca un drumeţ neaşteptat sosit din depărtare
a făcut apa să vorbească cu pământul
mângâind pletele sălciilor plângătoare
a murmurat discret în coroana castanului
tremurându-i foile îndelung
suind spre crestele albăstrii ale munţilor
de la o vreme nu-mi mai simt inima
bate fără stridenţe
doar pompează sângele
de la creier la degete
îndemnându-mă să-ţi scriu
şi-n toamna asta
o poveste

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

frigul părea atât de departe


soarta nu se răzgândeşte
şuierul toamnei bate la uşă

prin anii scurşi treieră gândurile
bob cu bob răsar umbrele amintirii
ca un joc al ielelor în noapte
cercuri de foc purtate în vânt
alunecă
serile în care clipele se încingeau în jurul jarului
şi mâna lui dumnezeu scoţând din pământ
miracole
bunici şi părinţi sub nucul din grădină
pe scaune din buturugi
lângă masa din lemn cioplit
olul din lut aburind a tihnă
lângă cana cu vin cărţile de joc
şi vorbe meşteşugite curgând
poveşti cu strigoi şi feţi frumoşi
sorbeam însetată
sub lampa lunii
trântită pe spate în iarbă
cu dosul palmei mângâiam pământul
privind spre coama pleşuvă
albă a muntelui Pietrosu

cu ei alături veghindu-mi visele
frigul părea atât de departe

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , | 2 comentarii

cu tine


uneori nu mă pot opune gândului nomad
şi privirii încărcate de păcat
ţi-aş săruta buzele
cuvinte aş însămânţa tăcerilor
din care să crească omieunanopţi de poveste
aş veni pe poteci de munte dinspre soare-apune
desculţă
şi aş coborî adânc în privire-ţi
în arămiul toamnei
iar în clipele acelea – vis de noapte vie-
cu tine m-aş pierde
cu tine doar
cu tine

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 4 comentarii

sub razele de lună


două veveriţe se joacă printre ramuri
când sus când jos

ca o dovadă de libertate sub cupola toamnei
şi-au luat îngăduinţa norilor
două inimi delirând
în tâmple două bătăi clare ca de aripi
două mâini s-au atins
temându-se să rămână
tăcute pierdute şi mirate
încărcate de-o imensă părere de rău
ca două stânci în foşnetul pădurii
se adâncesc în noapte
sub razele de lună

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Un comentariu

nebunii visători


noi nebuni de legat
şi el visul-visare pedeapsă
putere ce leagă absurd precum moartea
neputinţa să mi te smulg din gând
printre storurile trase
se prefiră lumina îndepărtatelor absenţe
răscolind trăirile zvâcniri de dor
cinic joc lumini şi umbre
o întreagă lume nebună
nebună de legat odată cu noi
nebunii visători

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , | 2 comentarii

insomnie


de-a lungul nopţilor sub cupola grea de stele
o stare de dor tăinuită
necesară precum pocăinţei păcatul
gândul şi sufletul curg ca un râu
peste câmpii printre munţi
căutând fereastra scăldată în raze de lună
şi timbrul unei voci neuitate în absenţă
este o poveste cumva tristă
misterul acestui dor păstrat ca un cearcăn
distanţa fiindu-ne soartă
nu cred că am iubit cândva mai mult
dragul meu
va înceta să mai doară singurătatea
în orele de insomnie

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 2 comentarii

în zi de sărbătoare vă blestem


ochii şi-au pierdut treptat scânteierea,
zidul neputinţei s-a ridicat până la cer.
de-o vreme încoace, au prins rădăcini
minciuna, preacurvia, furtişagul
şi-au crescut copaci umbroşi
din solul tău, ţară, udat cu sângele tânăr şi naiv
a celor care-au rupt sârma ghimpată.

o, biată Românie, ai ajuns a nimănui.
ţara din care pleacă pruncii
şi-şi plâng durerea în pumni, mamele.
la loc de cinste se ospătează
în haine de mătasă foşnitoare,
hoţii care te-au terfelit.

îmi înghit lacrimile de mamă,
văzându-mi copiii nevoiţi să ia drumul pribegiei,
dar, în zi de sărbătoare vă blestem.
duce-ţi-vă dracului spre talpa iadului,
să vă piară sămânţa până la a şaptea spiţă
celor ce proslăviţi
minciuna, preacurvia, furtişagul.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 2 comentarii

sub pala de vânt aridă


am visat o lume,
dar tu, pământul din vis,
ai ales să rămâi departe şi singur,
cu durerea ta.
degeaba au înflorit regina nopţii şi caprifoiul
căci străine-mi devin toate şi mâinile tale la fel.
depărtării, ai căscat depărtări.
macii roşii se ofilesc în lanul de grâu,
se desprind petalele de trandafir
cu fiecare duminică dimineaţă.
şi-mbătrânim, iubite,
sub pala de vânt aridă.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 6 comentarii

mâinile tale


alungă spaima venind de departe
c-am să le pierd
când mâinile tale leagănă teii în floare
iată
urc spre cer
mă înalţ când ele mă cheamă
să-mi cânte din vârful degetelor
ca-n noaptea aceea cu vulturi
nespaţiu şi netimp
murise poetul
şi uitasem de păcat
de-atunci mâinile tale-mi cântă-n crengi
te rog iubite nu risipi în iarbă
în pământ ce nu cunoaşte umbra mea
mâinile tale

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , | 4 comentarii