azi-noapte te-am visat…

Publicat pe 12 decembrie 2013 de Lia

ticăitul unui ceas orb, amintirile
cad peste mine ca stihiile iernii,
muşcă ca nişte animale de pradă
mici şi rele.
un bob de jăratec mai arde adânc
făcându-mi sângele să clocotească
precum o furtună…
s-a răsturnat în mine ceva:
azi-noapte te-am visat,
amândoi am râs mânzeşte
pe o pajişte înflorită,
lângă albastrul şi liniştea unui lac.
m-am trezit cu cearcăne violet,
deşi a fost doar un vis…
îţi scriu din mijlocul infernului.
uneori mă chinuie tăcerile tale;
prea multă linişte pentru zbuciumul meu
şi-mi ascult bătăile inimii,
sângele curgându-mi prin vene ca o cascadă,
în pustiu.
iar s-a răsturnat ceva în mine:
azi-noapte te-am visat…

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 10 comentarii

la noi sunt…

Publicat pe 10 decembrie 2013 de Lia

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”
aşa a scris, cândva, poetul şi nu îl contrazic;
doar, mă gândesc adeseori, c-avem de toate;
dar, parcă n-am avea nimic.
la noi şi astăzi codri sunt,
ce-i drept, mai răsfiraţi,
căci, pantele de munte şi dealurile
rămas-au cheale, multe…
mai sunt şi câmpuri şi ogoare verzi
arate de tractoare, însă, şi multe câmpuri cu scaieţi
şi parcă nu ne pasă, asta nu ne mai doare…
ce ne-a rămas de-atunci şi-avem şi azi?!
sunt lacrimi multe, multe… şi, eterna jale;
de parcă timpul n-a trecut,
nevoi şi nedreptăţi la noi;
la fel de multe sunt.
şi flori avem în lunci, mai înfloresc;
doar, cântecele şi-au schimbat melosul…
şi cuvântul:
în loc de doine şi balade,
manelele şi cântece în limbi străine
şi-au luat de câţiva ani avântul,
răsună-n voie, tare, neîncetat,
cât este ţara-n lung şi-n lat!

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”
aşa se pare că era la noi în o mie nouă sute… ,
aşa-a simţit, văzut, şi-a scris poetul,
dar, zău că nu ştiu cum poporul acesta, bietul,
în mai bine de un veac; nici lacrimilor
şi nici jalei nu le-au găsit încă un leac.
să mă iertaţi dacă vă pare, că fără rost şi cu păcat vorbesc!
deşi-a trecut atâta vreme peste noi,
aceeşi jale şi lacrimi multe, multe…
încă stăruiesc, căci la tot pasul le-ntâlnesc!
la noi sunt…

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 21 comentarii

Povestea lui Gheorghe a Cârcotaşului

Publicat pe 2 decembrie 2013 de Lia

Străbunicul lui Gheorghe a Cârcotaşului ajunsese, venind nu se ştie prea bine de unde, în satul de la poalele muntelui pentru a-şi căuta un rost şi un trai mai bun. Nimerise într-un loc cu oameni primitori, aşezaţi şi cu frică de Dumnezeu, a căror strângere de mână era fermă şi a căror privire era sfredelitoare în ochii celui pe care-l întâlneau, căutându-i parcă sufletul. Oamenii acestui ţinut erau truditori ai pământului sau crescători de animale, care cunoşteau şi respectau rânduielile de nimeni impuse. Aşa le-au fost lăsate şi aşa le duceau mai departe. Făceau schimb de produse între ei, iar cu ceea ce le prisosea se duceau în oraş la târg pentru a-şi procura cele de trebuinţă, dar, îşi procurau doar pe acelea pe care nu le găseau în satul lor. Astfel oamenii erau cu toţii mulţumiţi. În locul acela se trăia îndestulător şi fiecare trăia din munca lui. E drept că unii aveau mai mult, casele lor erau mai „răsărite”, iar alţii aveau mai puţin. Fiecare, însă, avea atât cât muncea. Căci şi în acel sat, ca peste tot în lume, unii erau mai harnici iar alţii mai delăsători şi leneşi, doar că pe atunci buna cuviinţă şi ruşinea erau cele care guvernau în acest ţinut.
Nu bănuiau bieţii oameni că liniştea le va fi tulburată, iar rostul şi obiceiurile date peste cap, nu peste mult timp.
Ajungând pe aceste locuri, (ca un om de bine credeau sătenii) Veneticul- cum îl porecliseră, avea să aducă cu el gânduri şi vorbe ticăloase, murdare. Când venise, oamenii l-au primit în sânul comunităţii lor fără multe întrebări. Gândind că nu de bine
şi-a părăsit părinţii şi vatra străbună. Acesta la început a lucrat pe la sătenii mai răsăriţi, părând a fi bucuros de primire şi dornic a respecta legile nescrise ale acelei comunităţi. Apoi, cu timpul, văzând că nu mai pleacă, oamenii l-au ajutat să-şi ridice o casă pe un petic de pământ pe care-l cumpărase din simbria primită. L-au ajutat să-şi facă un rost, mai ales când au văzut că se pregăteşte de însurătoare cu una dintre fetele locului. Câţiva ani, veneticul a respectat legile nescrise ale acelui loc de adopţie. Dar, mai târziu, când a prins cheag şi-au început să-i vină pe lume şi să-i crească copiii, treptat şi-a amintit de locul de unde venise şi, parcă rostul şi legile acelor oameni nu-i mai păreau tocmai bune. Îşi pusese în gând să le schimbe după bunul plac. A început prin a nu mai ţine cont de hotărârile, în ce priveşte recoltele şi produsele, luate şi respectate tacit de întreaga comunitate. Cutreiera satele din jur pentru a obţine mai mult pe produsele sale, dar şi pentru a-şi procura cele de trebuinţă. Motivând că este munca lui şi face ce vrea, că el ştie mai bine şi că a văzut el că se poate trăi şi mai uşor prin locurile pe unde a umblat.
Nimic rău în asta, doar că, treptat a început să defăimeze produsele vecinilor şi a comunităţii şi a început să le laude pe cele aduse de aiurea. Gândul lui era la câştigul propriu, şi să lase munca grea a câmpului ca să se ocupe de schimbul de produse. Pentru asta i-a atras de partea lui şi, şi i-a făcut aliaţi pe cei mai slabi de înger şi mai leneşi oameni ai locului. Promiţându-le un câştig mult mai mare şi produse mult mai bune decât ar obţine de la cei din sat. Nefiind legat de acea glie, nici de pământul unde se aciuase, necunoscându-i tainele şi nici legământul sacru pătruns în sânge odată cu laptele supt din ţâţa mamei, Veneticul devenise din ce în ce mai nemulţumit de obiceiurile şi practicile acelui sat. A început să critice în gând, apoi şoptit celor apropiaţi, crescându-şi copiii în acel spirit de nemulţumire. Sătenii la început au încercat să-l ruşineze, neştiind că acesta nu cunoaşte ruşinea fiind crescut cine ştie pe unde şi cum. Cu vremea au început să-l ocolească, marginalizându-l. A murit neplâns. Degeaba. Căci deja adusese şi însămânţase vrajba ce prevestea zorii lăcomiei şi al nemulţumirii ce aveau să aducă sărăcie în acel loc.
Veneticul îşi lăsase îndârjita nemulţumire moştenire copiilor săi care o preluaseră şi o transformaseră într-o mai mare şi mai îndârjită nemulţumire generală. Cu timpul, gura satului a început să nu le mai spună a Veneticului, poreclindu-l pe tatăl lui Gheorghe, Cârcotaşul.

Publicat în LITERATURĂ | 9 comentarii

1 Decembrie 1918, eşti tânără ţara mea… dar bătrân eşti tu, pământ strămoşesc! La mulţi ani, România!!!

Publicat pe 1 decembrie 2013 de Lia

Graiul neamului, de George Coşbuc

Fie-a voastră-ntreaga ţară,
Şi de cereţi, vă mai dăm,
Numai daţi-ne voi graiul
Neamului – şi se sculară
Să ne vremuiască traiul
Câţi duşmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume,
Să-l lăsăm!

Dar nestrămutaţi strămoşii
Tot cu arma-n mâini au stat:
Au văzut şi munţi de oase,
Şi de sânge râuri roşii,
Dar din ţara lor nu-i scoase
Nici potop şi nici furtuna.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!

Astăzi stăm şi noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns duşmanii cată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul ţării,
Azi, în ziua deşteptării,
Cum să-l dăm?

Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare
Vor căta mereu duşmanii
Graiului român pierzare;
Dar să piară ei cu toţii:
Nu l-am dat, şi nici nepoţii
Nu-l vor da!

La mulţi ani, celor care se simt români indiferent pe ce meridiane îi poartă paşii!

Publicat în diverse... | 5 comentarii

Bezmetisme a la Lia… de sâmbătă

Publicat pe 30 noiembrie 2013 de Lia

Fac, am făcut în viaţă, tot ceea ce cred, am crezut de cuviinţă, respectând regulile pe care le-am învăţat, protejându-mi valorile şi cam pe toate cele în care cred cu adevărat, pentru că aşa mi-au fost încredinţate:
Am fost învăţată să iubesc şi să-mi respect rădăcinile, indiferent ce voi ajunge în viaţă şi pe ce cărări mă vor purta paşii destinului… neamul meu se trage din ţăranii -liberi şi mândri- trudnici, din Munţii Maramureşului, şi nu din os domnesc… să nu-mi leapăd straiul modest, vorba simplă şi credinţa în puterea binelui. Şi că; pentru a putea privi în ochii oricui cu seninătate, făcutele şi vorbele mele să fie drepte, cistite, cumsecade… chiar dacă uneori spusele sau făcutele mele vor tăia în carne vie, precum bisturiul chirurgului care alege între anestezie sau moarte pentru a îndepărta puroiul sau cangrena… Să folosesc cuvântul şi fapta ca să mângâi atunci când se cuvine, dar să nu uit să folosesc „biciul” dacă este nevoie şi se impune. Pentru că pe minciună nu se poate clădi nimic, aşa cum nicio casă trainică nu se clădeşte pe o fundaţie de nisip, ci, doar pe una solidă, de piatră.
Am mai fost învăţată că graniţa dintre mândrie şi orgoliu este un fir subţire… să nu-mi pierd mândria, însă, să nu mă pierd în orgolii deşarte care-mi vor da târcoale, ispitindu-mă. Să nu uit să fiu înţelegătoare cu cei căzuţi în ispite şi în nevoi… să nu îi ocolesc, ci să îi ajut dacă îmi stă-n putinţă. Să cred în viaţă şi în oameni. Că uneori va trebui să fac alegeri ce se pot dovedi a fi greşite sau drepte… şi că, doar timpul prin curgerea lui îmi va demonstra dacă am ales greşit sau bine. Însă, indiferent cum am ales, bine sau rău, să-mi asum urmările şi vina de a fi ales greşit. Pentru că singura responsabilă de alegerea făcută la un moment dat, voi fi şi voi rămâne eu. În zadar voi pierde timpul încercând să caut vinovaţi, nu voi reuşi decât să-mi îmbolnăvesc fiinţa, devenind o pradă uşoară, o învinsă pe câmpul de luptă al vieţii…
Am fost învăţată să mă feresc de omul cu vorba prea mieroasă şi cu privirea alunecoasă.
Să râd când am de ce să râd şi să mă bucur de bucuria din ochii celor din jurul meu… dar să deplâng pe cei ce râd când în ochii celor din jurul lor, umiliţii, stăruie tristeţea şi lacrima ascunsă… Şi să nu uit niciodată că nu am niciun merit pentru ceea ce natura mi-a dat şi nu se cuvine să mă mândresc cu asta… dar nici să râd, sau să-i umilesc pe cei cu care mama natură a fost mai zgârcită…
Am fost învăţată să mă sacrific dacă este nevoie, fie şi pentru o idee în care cred cu tărie, chiar dacă voi fi singura care crede în ea.
Fac, am făcut în viaţă tot ceea ce cred, am crezut de cuviinţă, ca să respect regulile pe care le-am învăţat… şi nu doar atât… aşa cum mi-au fost încredinţate, le-am încredinţat mlădiţei crescută din aceleaşi rădăcini cu mine şi celor ce vor veni după noi, ştiind prea bine că alegerea de-a fi preluate şi duse mai departe aceste reguli, nu-mi aparţine.

Publicat în diverse... | 4 comentarii

… de aseară fulguieşte în Maramu’ :)

Publicat pe 29 noiembrie 2013 de Lia

Publicat în diverse..., Film şi muzică | 4 comentarii

…

Publicat pe 28 noiembrie 2013 de Lia

Publicat în diverse..., Film şi muzică | 8 comentarii

una de care-mi fusese milă

Publicat pe 27 noiembrie 2013 de Lia

una, de care mi-a fost cândva milă,
şi-o mână caldă, omenească,
la nevoie i-am întins, neîncetat
ajutând-o să nu cadă…
-nu i-am pretins nimic în schimb,
însă-, ea şi-a râs în barbă,
şi-astăzi mila mea de altădată,
este mai mult silă-milă.
îmi spuse, deunezi, drept mulţumire
fiind scăpată din nevoi:
-” „dragă”, nu te supăra,
nu-i vina mea că eşti o fleaţă,
fiindcă tu mai crezi în oameni,
în iubire…
şi-n prietenii ce ţin o viaţă!
te-ai înşelat amarnic în privinţa mea;
aveam un scop: nu că voiam „poziţia” ta,
dar, din prima clipă, îmi amintesc cât te-am invidiat,
şi cât mi-a fost de ciudă…
prea îţi mergea din plin şi, toate bine.
nu ţi-am cerut nimic, nicicând. tu singură mi-ai dat,
mereu, m-ai ajutat. cum de n-ai văzut, naivo, cât te uram,
şi nici teatrul ce-am jucat, pozând în fata bună,
până când încrederea ţi-am câştigat?!
apoi am făcut ca mine, că, asta-i viaţa, „draga mea”…
cum să mă-mpiedic în idei preconcepute şi cretine;
aveam un scop…
ei, bine, cum nu-mi mai eşti de trebuinţă,
de-acum nu te aştepta să dau doi bani pe tine,
pe binele făcut, sau… pe prietenia ta.
mai deschide-ţi ochii, „dragă”!
tu mi-ai fost precum o treaptă peste care am călcat,
mi-ai fost haină pentru ger…
acuma-s sus, mi-e cald şi bine.
treptele s-au şubrezit, haina, uite, s-a uzat…
haide, fugi de lângă mine, uită-mă,
„dragă”,
sper că nu te-ai supărat!?”

dacă sila-i cu temei, sau greşesc eu,
dragii mei, vă las pe voi să judecaţi,
fiindcă-n viaţă, -nu-i aşa?-
se mai întâmplă a cădea în „plasă”.
în „plasa” unora, precum acea…
una de care-mi fusese milă cândva.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 10 comentarii

pe aici va ninge în curând

Publicat pe 25 noiembrie 2013 de Lia

cerul s-a acoperit cu nori negri, vineţii,
copacii-s goi;
doar iarba şi-a păstrat verdele verii trecute.
tu ai plecat departe,
eşti tot mai departe…
va ninge în curând pe pământ
şi peste noi, cei rămaşi ca nişte umbre
în lumina rece.
mi s-a făcut dintr-odată frig,
am să fac foc în teracota veche,
voi asculta un lied
şi-am să aştept primăvara
ca să îmbrac cămaşa albă, din in,
ca odinioară.
dragul meu,
pe aici va ninge în curând.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 7 comentarii

tu la ce te gândeşti

Publicat pe 22 noiembrie 2013 de Lia

m-am trezit cu o stare confuză
ca dimineaţa aceasta de noiembrie ceţoasă
aud la ştiri anunţul
s-a dat startul fenomenalelor reduceri
un pitic de pe creier filează ca un bec
începe săptămâna călcatului în picioare
o goană nebună după un iluzoriu câştig
retailerii stăpâni şireţi
aruncă oasele de pe masa prea-ncărcată
doamne doamne cât sunt ei de darnici
cu bieţii sclavi moderni
momesc manipulează venitu-şi cântăresc
dând startul vânătorii
generic denumită „black friday”
alt pitic de pe creier îmi suflă-n ureche
păpuşarii cinici nu întâmplător
au numit-o „vinerea neagră”
poate vom importa şi ziua recunoştinţei
ca să fie tacâmul complet
piticii mei au luat-o razna
m-am trezit cu o stare confuză
tu la ce te gândeşti

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 18 comentarii