când lăcomia umbreşte umanitatea

Publicat pe 21 aprilie 2014 de Lia

tinere vlăstare ce în umbră-au răsărit,
în glia stearpă a timpurilor noi,
precum nomazii au pornit la drum,
împinşi de-un dor nebun,
străbat toate drumurile lumii.
în curţi bătrâne sub copacii înfloriţi,
zidite demult, rămas-au casele goale,
se surpă-ncet odată cu credinţa şi iubirea de ţară.
degeaba se clădesc ziduri noi colorate,
casele cu interioare imense sunt triste şi reci.
zadarnic biserici uriaşe suie-nspre cer
dacă nu-i credinţă şi iubire de neam.
doar fală şi părelnică mărire
când lăcomia umbreşte umanitatea.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 12 comentarii

lăsaţi-mă să tac, vă rog

Publicat pe 30 martie 2014 de Lia

vă rog, lăsaţi-mă să tac.
e-atâta întuneric în oameni de o vreme,
nici urmă de lumină nu-i în ochii lor
în suflete-i pustiu şi gheaţă -iubire nu-i-
cuvântul lor este grozav, dar, fără viaţă.
din vorbe goale, pe nesimţite s-a născut o nouă lume
condusă de măgari, de neghiobi şi, de nebuni.
uneori râd ca să nu plâng;
prin râs învins-am disperarea, neputinţa,
învineţit-am ura cu râsul meu.
mai strâng din pumni din când în când
de-aş sfărâma întreg pământul, dar tac.
în vacarmul lumii noi, ca un gând de neclintit,
s-a cuibărit în mine pe furiş tăcerea,
toate dorurile le-am încătuşat într-un surâs;
sunt patimi care au tăcerea lor chiar dacă-n veci nu mor,
lăsaţi-mă să tac, vă rog.

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 11 comentarii

Bezmetisme… a la Lia

Publicat pe 9 februarie 2014 de Lia

Mă izbeşte dezagreabil lipsa simplităţii. Nu se mai percepe la cei din jur -decât arar-  acea anume armonie interioară care reliefează autenticul, firescul şi trăirea. Din ce în ce mai des ascultând sau privind oamenii, rămâi cu senzaţia de fals. Şi, mă întreb –a câtaoară în zadar- de ce vor unii, cu tot dinadinsul, să pară a fi altceva? Pozând, abuzând de  artificii, totul îi trădează; miros de la o poştă a imitaţie, a mucava.

Sau, poate, s-a întâmplat cu mine ceva în timp, în lupta cu propriile slăbiciuni şi ezitări, asumându-mi riscuri, căzând şi ridicându-mă, probabil, fără să conştientizez am rămas ancorată altui timp şi spaţiu, devenind anacronică. Uneori mă simt pierdută pentru că mi-e sufletul însetat de fireasca încredere, de comprehensibilitate -acea calitate a făpturii omeneşti dătătoare de virtute- atât de rare azi firii umane. Da, am nevoie de simplitatea care conferă substanţă, dând sens vieţii. Nu mă sfiesc să spun că mi-e un dor cumplit de cuvinte care se bazează pe fapte şi pe comportament moral. M-am săturat de cuvântătorii şi sfătuitorii de circumstanţă, de vânzătorii de ambiguitate şi găunoase generalităţi, care schilodesc, ducând la malformaţii sufleteşti.

Rătăcind printre măşti, o vreme crezusem că am murit… dar, nu. Sunt încă vie şi lucidă, chiar dacă luciditatea doare… sunt dispusă să plătesc vieţii tribut până la sfârşit. Am să rămân aşa cum sunt, asumându-mi şi bune, şi rele. Oricât de tare ar durea, nu-mi vând fiinţa pentru un „pumn de arginţi” …

Publicat în diverse..., LITERATURĂ | 18 comentarii

erai poetul

Publicat pe 19 ianuarie 2014 de Lia

o, da, citindu-ţi slova,
prin ochii mei, fără să simt,
mi te-ai strecurat în suflet, în gând.
privirea-ţi cu scântei, tăciuni aprinşi,
ascunzând o tainică nobleţe
scormoneau acolo unde erau pitite visele,
nestinsele doruri,
neîmblânzitele râuri ale căutării;
ploaia grea, înverşunată,
cu tunetul surd, cu vuietul de cascadă
urlând lung că este toamnă.
trezeşte-te, deşteaptă-te –mi-am tot strigat-
o, da, n-am visat!
sigur, eşti în înima mea,
dar tu nu-mi poţi fi nici înger, nici demon
şi nici stea.
nu, tu, nu puteai fi, tu…
erai poetul!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 11 comentarii

cuvântul

Publicat pe 15 ianuarie 2014 de Lia

cuvântul oricât de frumos ar suna
dacă nu vine din interior nu semnifică nimic
niciodată nu se va putea extrage sevă dintr-un verb
fără rădăcini adânc înfipte-n propria fiinţă
rostirea fără trăire rămâne un ceva venit dinafară
o limbă străină târziu învăţată
căreia nu-i cuprinzi toate sensurile
nu poate fi nu va fi niciodată cu adevărat a ta
cuvintele n-au rezonanţă dacă nu emană senzaţii din interior

prea ne-am obişnuit să imităm
împrumutăm de toate
până şi limba pe care o vorbim

îmbrobodeli fără noimă a devenit cuvântarea
circari bufoni păpuşari oratori specialişti experţi
amestecă disecă eviscerează cuvintele
goale de conţinut au devenit cadavre îmbălsămate
întâmplător mi-a fost dat să mă tem de morţi
mă simt pierdută în lumea asta fantasmagorică
cuvântul oricât de frumos ar suna
dacă nu vine din interior nu semnifică nimic

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 8 comentarii

…

Publicat pe 15 ianuarie 2014 de Lia

Publicat în diverse... | Lasă un comentariu

Pentru tine Ioană, pentru tine Ioane… tuturor celor care au acest nume, cu drag

Publicat pe 7 ianuarie 2014 de Lia

Tuturor celor care aţi trecut şi treceţi ca să citiţi, sau numai cât să „aruncaţi” o privire printre paginile acestui blog vă mulţumesc şi vă urez în primul rând sănătate… Un an mai bun, mai plin de evenimente frumoase şi fericite. Tot ceea ce vă doriţi şi meritaţi să vi se împlinească cu prisosinţă. La mulţi ani!

Publicat în diverse... | 14 comentarii

În loc de bilanţ, o posibilă scrisoare de iubire

Publicat pe 30 decembrie 2013 de Lia

Dragostea mea,

hmmm, iată-ne la un alt sfârşit de an. Este pentru cei mai mulţi dintre noi perioada în care se fac evaluări, bilanţuri şi noi proiecte.
Nu, nu fac un bilanţ al anului scurs şi nici proiecte de viitor. Am renunţat de mult să o mai fac. Doar că dintr-o dată aş vrea să-ţi scriu atâtea. Însă, nu mai ştiu de unde să încep şi nu mai sunt sigură că ajung la tine cuvintele mele, nici dacă le mai aştepţi.
Uneori, mă cuprinde o nefirească nelinişte, un tainic fior mă-ndemnă să ridic privirea ca să privesc cerul. Să caut noaptea printre stele, sau ziua printre nori.
Şi, nu ştiu de ce, câteodată îmi vine în minte gândul copilăresc că poate în aceeaşi clipă priveşti spre cer şi tu. Ani şi ani, luni în şir, inconştientă te-am recompus din zâmbetele, din trecătoarele priviri sau cuvinte. Te căutam şi te regăseam uneori în oamenii din jur sau întâlniţi întâmplător… recompuneam fărâme de clipe, amăgindu-mă. Minţindu-mă că-mi este bine. Şi ca să te uit, am căutat refugiul în muncă. Am făcut-o cu pasiune, cu disperare până în pragul epuizării, a uitării de sine, uneori lăsându-mă folosită precum o maşinărie eficientă. Aşteptând să treacă, să vină uitarea odată cu timpul. Simţeam cum amorţeşte treptat în mine totul, până într-o zi…
De atâta amar de vreme am ferecat în mine orice dorinţă, gând sau cuvânt, convinsă fiind de zădărnicia clipei trecute sau al celei viitoare. Dăruiam, poate, din disperare, risipindu-mă vieţii.
Nu, nu caut vinovaţi pentru această distanţare şi autoimpusă tăcere.
Nu ştiu cât timp s-a scurs, am încetat să număr zilele, săptămânile, lunile şi anii de când nu mai ştiu nimic despre tine.
Mi-a rămas doar sacul cu amintiri pe care-l car în spate ca pe un munte de dor.
Acum privesc de la fereastră cerul… un gând rebel nu-mi dă pace… parcă ar vrea să dezlege tainele sufletului. Şi-a croit cărarea spre tine, iar. Şi, nu ştiu de ce, dintr-o dată, îmi vine să râd, îmi vine să plâng.
Oriunde ai fi, orice ai face în acest moment, sper să-ţi fie bine…
La mulţi ani!

Publicat în diverse..., LITERATURĂ | 18 comentarii

Pentru voi cu drag din Maramureş

Publicat pe 24 decembrie 2013 de Lia

Vă urez din tot sufletul:

Să aveţi Sărbători Frumoase,
Căldură şi Tihnă în Case,
Pe la uşi Colindători,
De cu seară până-n zori,
Mese pline, îmbelşugate,
Mult Noroc şi Sănătate!

Publicat în diverse... | 11 comentarii

mii de mulţumiri şi de-astă dat’

Publicat pe 18 decembrie 2013 de Lia

Moş Crăciun,
unde s-a dus taina sărbătorii,
colindul în datina străbună,
fiorii copiilor de-a aduna-n trăistuţe
mere, nuci şi colăcei,
cine le-a furat?!
dar zăpada care scârţia sub paşi,
ce-avea sclipiri de diamant
sub razele de lună,
când se umbla la colindat,
unde e,
unde-a plecat cu timpul!?

Moş Crăciun cu barbă ninsă,
ce de veacuri te strecori
pe a hornurilor case:
te aşteaptă la fereastre,
mulţi copii în case reci.
nu-i uita nici anu’ acesta;
pe la ei te rog să treci,
să le dai din traista ta,
în suflet o bucurie, o speranţă,
pentru-un mâine ce-o să vie.
ei nu vor ca alţi copii
daruri scumpe, jucării…,
vor o haină călduroasă,
foc în sobă;
şi-o pâine aburind pe masă.
Moş Crăciun,
te-aş mai ruga,
nici de bătrâni tu nu uita,
nici de cei singuri şi-n nevoi,
căci sunt şi ei oameni ca noi.
du-te, du-te Moş Crăciun,
ştiu prea bine că eşti bun!
pun şi eu,
pentru ei în traista ta,
din suflet cu un gând curat,
cât mi-a fost dat, numai atât cât pot;
că aşa e omeneşte, eu socot.

du-te, du-te Moş Crăciun,
ştiu prea bine că eşti bun,
casa noastră, niciodată, n-ai uitat,
mii de mulţumiri şi de-astă dat’!

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | 13 comentarii