Mazileasca (3)

Publicat pe 28 iulie 2013 de Lia

Se întoarse în casă şi se îmbrăcă într-o rochie neagră lucioasă, mulată pe corp, care-i scotea în evidenţă surplusurile. Privindu-se în oglinda imensă montată în peretele ce despărţea dormitorul de dressing, se roti de câteva ori trăgându-şi abdomenul şi mormăi uşor nemulţumită:
„Te-ai cam îngrăşat Ştefy, dar încă arăţi destul de bine. O dietă n-ar strica. Să treacă nebunia aceasta a examenelor şi poate ar fi bine să treci peste masa de seară, un ceai dietetic la cină ar fi suficient… sau poateee, hmm… mai vedem.” Întorcându-se căută din priviri printre umeraşe şi cutii. Luă un şal din mătase cu un imprimeu floral, pe care şi-l prinse cu dexteritate pe un umăr cu o broşă, trecându-l peste celălalt, astfel încât pliurile acestuia în cădere ascunseră o parte din dizgraţioşii colăcei de grăsime, prea evidenţi în acea rochie. Se răsuci de câteva ori în faţa oglinzii, admirându-se, înainte de-a ieşi din acea încăpere.
Auzind claxonul maşinii care venise să o ia, se precipită pe scări consultându-şi ceasul. Mai zăbovi câteva minute dând câteva telefoane înainte de plecare, apoi ieşi în stradă şi se îndreptă spre taxiul care parcase la câţiva zeci de metri mai jos:
– Bună dimineaţa, Gheorghe, nu te-am făcut să aştepţi, nu-i aşa?
– Bună dimineaţa, doamna profesoară, am aşteptat o leacă, da’ nu-i bai. Unde vă las în dimineaţa asta?
– În centru. De acolo voi face câţiva paşi pe jos până la şcoală. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva înainte de a intra în şcoală, că apoi nu se mai poate ieşi. Au pus pază ca la puşcărie. De parcă am fi hoţi sau criminali…
– Păi, să nu vă supăraţi doamna profesoară, dar nu vedeţi ce se întâmplă? Vai de mama ei de viaţă. Toţi de-a valma îşi iau diplome. Şi cel ce a învăţat şi cel ce abia îşi ştie scrie corect numele. O ţâră de vigilenţă nu strică. Şi nu vă supăraţi că o spun… da’ se zvoneşte că examenele de astăzi sunt mai mult de formă. Sunt puţini cei care mai învaţă, restul copiază sau iau examenul cu ajutorul profesorilor. Care mai de care închide ochii.
– Îi închidem, Gheorghe, că oameni suntem şi noi… este în joc prestigiul şcolii. Dar ne gândim şi la amărâţii ăia de părinţi care au cheltuit bani ca să-i ţină patru ani la şcoală. Va avea grijă viaţa să-i trieze, n-avea tu grijă. Şi acum ce vreţi?! Aţi vrut schimbare. Toţi am dorit-o de fapt.
– Io n-am nicio grijă, doamna Ştefy, dar nu mi se pare corect. Tinerii de astăzi pornesc în viaţă călcând strâmb… ce prestigiu este acela obţinut prin minciuni sfruntate? Uitaţi-vă la mine. Nu mi-o plăcut cartea, am făcut profesionala la Baia Sprie, la conducători auto. Nu mi-e ruşine cu ce-am ajuns. Când s-o desfinţat autobaza unde am lucrat, mi-am făcut firma mea… cu hârbul ‘cela de Dacie am început. Dacă am fo’ serios, am avut clienţi pă care nu i-am belit de bani şi care tăt pă mine mă cheamă şi astăzi, deşi îi plin oraşul de taximetrişti. Îi drept că n-am ţinut cont de-i noapte or’ zi. Da’ ştiţi bine, numa’ dumneavoastră de câte ori m-aţi chemat noaptea şi am venit.
– Aşa-i Gheorghe… dar vezi tu, nu suntem la fel. Şi-i bine că-i aşa.
– O fi bine, doamnă Ştefy, nu zic ba. Da’ tare multe îs strâmbe în ultima vreme. Cu toţii mai minţim împinşi de situaţie, deşi n-ar trebui. Ca mâine n-o să mai vrea nimeni să lucreze. Şi chiar dacă o să vrea nu o să ştie. Ce folos că au diplome care nu-i ajută cu nimic? Nu ştiu ce-i învăţaţi dumneavoastră… dar eu am avut nevoie de un ajutor, de un mecanic auto… şi, m-am gândit să angajez un tânăr. Dintre toţi câţi au venit, unul nu deosebea o cheie de zece de una de paişpe. Dar prima întrebare pe care mi-au pus-o cu toţii ştiţi care a fost?… Cât e salariul şi dacă se lucrează sâmbăta. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar toţi aveau liceul terminat. Păcat, mare păcat că nimeni nu se mai gândeşte la o meserie, la muncă… numai la bani obţinuţi cât mai uşor. Să nu vă supăraţi că vorbesc şi io ca prostu’ ce-s. Dumneavoastră ştiţi mai bine ce şi cum merge lumea… că doară de aceea aveţi casa aia mare şi frumoasă -îşi încheie Gheorghe tirada pe un ton apăsat, plin de năduf.-
– Ce vrei să spui Gheorghe!? Ce treabă ai tu dacă casa mea e mare? Am muncit, n-am furat! Mi-am mâncat nervii cu toţi proştii. Ce!? Era să o fac gratis? Crezi că poţi fi dedicat profesiei cu burta goală şi gândul la facturi neplătite? Nu poţi, Gheorghe, nu poţi! Asta este viaţa!
– Nimic, doamna Ştefy, păcatele mele, n-am nicio treabă cu dumneavoastră! Mă iertaţi că mă luă gura pe dinainte. Haideţi c-am ajuns în centru. Unde vreţi să opresc?
– Lasă-mă aici! -porunci Ştefania vizibil iritată – N-ai pus ceasu’, nu-i aşa?
– Nu l-am pus, doamna Ştefy, plătiţi-mi ca de obicei. Pentru dumneavoastră nu-l pornesc şi asta ca să vă pot face o reducere.
– Acum nu mă minţi, spunând că doar la cursele făcute pentru mine nu porneşti ceasul! Nu te cred. Iar dacă o faci, eşti cel mai mare prost, Gheorghe! … Nu-i nicio problemă dacă o să-ţi plătesc data viitoare, nu-i aşa?
– Ne cunoaştem doar! Ce problemă să fie? Mă veţi suna dumneavoastră. Spuse aproape şoptind Gheorghe, încercând să-şi ascundă nemulţumirea. Bănuind că a supărat-o şi nu-şi va mai vedea banii pentru cursa făcută.
– Desigur, te sun, Gheorghe, o să te sun. La revedere!
Ştefania coborî din maşină grăbită, dar călcând strâmb se dezechilibră şi căzu. Mai-mai să doboare un tânăr ursuz care fără să se oprească din mers, răbufni: „Ho, baleno! De ce nu te uiţi pe unde calci?” La auzul acestor vorbe, iritarea Ştefaniei crescu şi mai mult. Pierzându-şi controlul şuieră printre dinţi, cu ură: „Mama voastră de nespălaţi idioţi!” Ridicându-se, se oţărî la Gheorghe care nu apucase să pornească de pe loc:
– Stai şi râzi ca prostul după ce că nu te-ai uitat unde opreşti. N-ai văzut groapa?! Ai făcut-o intenţionat, nu mai vezi un ban de la mine.
– Care groapă şi ce vină am eu? Nu vreţi să-mi plătiţi, nu-mi plătiti. –demarând, adăugă fără să fie auzit de Ştefania – luaţi-vă coroană de banii aceia doamna Ştefy.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

Mazileasca (2)

Publicat pe 14 iulie 2013 de Lia

La început fusese orbit şi, dacă cineva ar fi îndrăznit să-i deschidă ochii, ar fi fost în zadar. Însă pe măsură ce trecea timpul, Stelian ajunsese să simtă pe pielea lui cruntul adevăr. Femeia îl păcălise, nu fusese vorba de nicio sarcină. Îl grăbise să oficializeze relaţia înainte de a se vedea că este gravidă, chipurile, să nu se facă de ruşine. La scurt timp după ce se văzu măritată, îl anunţă plină de durere, cu o falsă afectare, că a pierdut copilul. Din păcate, Stelian descoperise prea târziu adevăratul caracter al Ştefaniei, realizând că se însurase cu o narcisistă, o adevărată maestră a disimulării. Alături de ea, treptat, a ajuns să-şi piardă identitatea. Plăcerile, emoţiile, dorinţele lui nu mai contau. Orice ar fi făcut, nu era bine. După câţiva ani, ajunsese în culmea disperării, şi se gândi să divorţeze. Dar, realizase că va fi imposibil să convingă pe cineva că are toate motivele din lume pentru aceasta.
În acea perioadă, a anilor o mie nouă sute şaptezeci, un divorţ putea dura ani. Astfel de cazuri erau rare, fiind considerate o ruşine, ca o palmă trasă pe obrazul familiei din care proveneau cei ce aveau curajul să se despartă. Deveneau ţinta bârfelor, etichetaţi, marginalizaţi, priviţi cu suspiciune de parcă ar fi fost ciumaţi. Teama de bârfe şi gândul că ar putea fi considerat nebun de către cei din jur, îl făcură să alunge această idee pentru că în ochii cunoscuţilor păreau un cuplu de invidiat. De fiecare dată când ieşeau în societate, sau erau în prezenţa familiei şi a prietenilor, Ştefania avea grijă să-şi afişeze iubirea şi consideraţia pentru frumosul ei soţ prin gesturi tandre şi o atenţie exagerată, afişând un aer de soţie supusă, lâsând să se înţeleagă că ar avea un mariaj perfect. El se lăsa îmbrăţişat, adorat de ochii lumii, fără a face nici cel mai mic gest de apărare prin care ar fi putut să-i trădeze falsitatea, deşi, trăia clipe infernale, simţind că ar putea exploda în orice moment.
De-a lungul anilor trecuse prin toate fazele, de la nervi întinşi la maxim de-i venea să o ia la palme, la greaţă şi lehamite, până a ajuns cuprins de o amorţeală bolnavă. Convins fiind că nu-i va putea demasca strategia, sfârşise prin a se complace în acea situaţie, devenind o marionetă, acţionănd după bunul plac al Ştefaniei.
În acea dimineaţă de iulie a anului de graţie două mii nouă, Ştefania Mazilescu se trezise ca de obicei, la ora şase. Ridicându-se din pat, deschise larg fereastra dormitorului ca să intre aerul proaspăt dinspre pădure. O clipă privi copacii care se ridicau falnici la doar câţiva metri de casa ei. Ascultă preţ de câteva minute foşnetul rămurişului şi trilurile păsărilor înainte de a ieşi.
Ştefy făcea parte din categoria acelor oameni care odată ridicaţi din pat, sunt treji, cu mintea limpede. Nu trădează prin nimic că abia atunci au părăsit mrejele somnului. Cu paşi sprinteni pentru statura-i robustă, cu forme rubensiene, coborî scara ovală ce dădea în livingul spaţios care se prelungea cu o extindere destinată bucătăriei, îndreptându-se spre acel loc.
Casa Mazileştilor avea o arhitectură nouă, un amestec ciudat de stiluri atât în interior cât şi în exterior. Atrăgea privirea, nu neapărat prin frumuseţea arhitectonică, ci mai degrabă prin opulenţă. Nu, cu certitudine, casa Mazileştilor nu putea fi considerată un kitsch arhitectonic, dar îi lipsea o suprafaţă mare de teren care să o pună în valoare. Fiind o construcţie de circa trei sute de metri pătraţi la sol, se mai şi ridica pe două niveluri. Amplasată fiind într-un spaţiu îngust, părea că domină celelalte clădiri din vecinătate. Curând după ce achiziţionaseră terenul, contactaseră mai mulţi proiectanţi în căutarea cuiva care să facă un proiect după indicaţiile Ştefaniei, fără succes însă. Într-un târziu, la recomandarea noilor vecini a căror casă o admiraseră, au apelat la un cabinet de arhitectură în vogă. După câteva întâlniri şi discuţii cu un reprezentant al firmei respective, Ştefania renunţă la o parte din ideile ei privind casa şi se oprise asupra unui proiect impozant din mapa de prezentare a arhitectului. Oricât a încercat acesta împreună cu Stelian să o convingă că pentru casa pe care-o alesese, era nevoie de deschidere, fiind gândită a fi amplasată pe un teren de cel puţin douăzeci de ari, Ştefania se încăpăţânase să o ţină pe a ei, spunând că are spaţiu suficient. Stelian pentru a evita certurile inutile, îi cedă acesteia dreptul de a hotărî şi astfel ridicară o casă imensă, ce avea să umple de satisfacţie egoul Ştefaniei, considerând că s-a înălţat odată cu acea casă deasupra tuturor, devenind astfel mai demnă de respectul celor din jur.

După ce-şi prepară cafeaua, Ştefania ieşi în curtea invadată de bălării, îndreptându-şi paşii spre locul de unde se deschidea privirii splendida panoramă a oraşului de la poalele munţilor Gutâi. În acea parte de teren, pe cei câţiva zeci de metri pătraţi rămaşi liberi, Stelian construise un colţ rustic, o pergolă peste care se întindea în voie iedera, umbrind astfel masa robustă şi butucii ce ţineau loc de scaune.
În vreme ce privea oraşul care treptat prindea viaţă, sorbea cu înghiţituri rare din ceaşcă cafeaua fierbinte, părând a fi cuprinsă de tihna şi liniştea acelui loc. Dar, nu. Ştefy îşi mută privirea spre curtea strâmtă, neîngrijită şi, plină de năduf, îngână: „Te-a pus dracu’ să crapi, Steliane! M-ai lăsat să duc singură greul. Te-ai temut, mormolocule. Eh! Uite că mi-a mers… am făcut şi anul acesta bani frumoşi. Tu, de acolo de unde eşti, roagă-te să fie totul bine… De când te-ai dus n-a călcat picior de bărbat pe aici, mă gândesc că o fi vremea… dar până atunci trebuie să chem un cioflingar să cureţe bălăriile acestea, s-au înmulţit mai abitir decât idioţii care-şi fură căciula singuri şi mai şi plătesc pentru asta…
Ptiu drace că am ajuns să vorbesc singură… arde-te-ar focul iadului Mazilescule…”

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Mazileasca (1)

Publicat pe 11 iulie 2013 de Lia

Cerul era senin. Ici colo câţiva nori albi de vreme bună pătau albastrul boltei. Era încă devreme, nu trecuse cu mult peste ora şapte. Acea dimineaţă de iulie anunţa o zi caniculară.
Ştefania Mazilescu locuia într-o casă sub poalele pădurii, într-un cartier nou situat în pantă. Un loc râvnit de mulţi. Pe acel versant care mărginea oraşul, înainte de optzeci şi nouă, se puteau zări două sau trei case construite din lemn, având destinaţia de case de vacanţă, fiind în proprietatea unora cu relaţii la partid. Sub vechea orânduire comunistă, nimănui nu-i trecuse prin minte că se va construi cândva acolo. Pe atunci, se vehicula prin urbe zvonul că, subsolul acelei zone ar fi precum un şvaiţer din cauza vechilor galerii de mină care fuseseră închise înainte de al doilea război mondial. Nu se ştie în ce măsură acele zvonuri aveau acoperire sau nu. Cert este că, de câţiva ani buni, se tăiase în deal o cale de acces până la liziera pădurii, iar casele au început să apară una câte una. În acea zonă departe de centrul aglomerat, locuiau cei care reuşiseră să se îmbogăţească prin diferite mijloace, mai mult sau mai puţin ortodoxe.
La cei care locuiau acolo pe deal, doar arareori, de undeva de departe, ajungea forfota şi îmbâcseala oraşului.
Ştefania Mazilescu -Ştefy, cum îi plăcea să i se spună, şi cum de altfel se semna încă din tinereţe, având grijă să precizeze: „Ştefy, de la Ştefania, cu i grec, nu cu i românesc”- era în pragul pensionării, după o viaţă la catedra de biologie a aceluiaşi liceu de mai bine de douăzeci de ani, de când reuşise să se titularizeze, datorită relaţiilor şi sforilor trase de defunctul ei soţ, Stelian Mazilescu, care se săturase de ameninţări, reproşuri şi acuze.
În acea dimineaţă Ştefy se trezise ca de obicei. Trebuia să ajungă la centrul de examinare unde fusese repartizată. Fiind numită şi în acest ultim an de carieră să facă parte din comisia de supraveghere şi evaluare a examenului de bacalaureat.
Stelian fusese funcţionar la o fostă fermă a partidului. Acel loc de muncă îi adusese multe beneficii. Îşi făcuse relaţii de-a lungul anilor, ajutând ba cu un produs ba cu altul în perioada de tristă amintire. Apoi, când fosta fermă a partidului a falimentat, a ascultat de sfatul nevestei şi a apelat la cunoştinţe, la cei pe care-i ajutase, pensionându-se de boală. N-a apucat să beneficieze mult timp de acel venit, care fie vorba între noi, nu fusese o sumă de neglijat, sărmanul se prăpădise într-un accident stupid, la scurt timp după ce terminase de ridicat casa de pe deal, din noul cartier al parveniţilor. Gurile rele spun că şi-a pus capăt zilelor, sătul fiind de cicăleala şi pretenţiile Ştefaniei, nevastă-sa, pe care o cunoscuse la Bucureşti în vremea studenţiei. Şi în ciuda faptului că ea provenea dintr-o familie numeroasă care trăia la limita promiscuităţii într-un sat de lângă Bucureşti, o ceruse de nevastă, fără a o cunoaşte şi fără a bănui mediul din care provine, când aceasta îi spusese că aşteaptă un copil şi că el este tatăl. La terminarea facultăţii a adus-o în urbea natală, un loc cu totul nou pentru ea şi foarte departe de cei care-i dăduseră viaţă şi pe care-i detesta, renegându-i. A fost un bun prilej pentru a-şi ascunde obârşia şi a i se pierde urmele întunecate ale trecutului.
Stelian Mazilescu fusese singurul copil al unor oameni aşezaţi şi chibzuiţi cu frică de Dumnezeu. Mici funcţionari la una din marile uzine din oraş. Pe Stelică, cum îl alintau, îl crescuseră ţinându-l din scurt, cocoloşindu-l, ferindu-l de ceea ce ei crezuseră că ar putea să-l influenţeze negativ. Îl ţinuseră departe de ispite. Singurii prieteni fiindu-i colegii de şcoală. Nu-i de mirare că devenise un tânăr retras, sfios ca o fecioară. În vreme ce amicii lui din anii de liceu se lăudau cu aventurile bahice sau erotice, Stelian le considera simple scorneli. Ajuns la vârsta majoratului încă nu sărutase nicio fată. Deşi înzestrat de natură, fiind un tânăr chipeş, multe tinere oftau şi încercau să-i atragă atenţia. Dar erau ţinute la distanţă de timiditatea lui maladivă. În adolescenţă îşi petrecuse timpul între şcoală, casă, bibliotecă sau cinematograf. Din cauza educaţiei prea restrictive devenise un pic ciudat, avea o naivitate feciorelnică, fără a fi însă prost. Nu ajunsese ţinta glumelor făcute de colegii săi celor aidoma lui, datorită onestităţii şi a situaţiei la învăţătură prin care-şi câştigase respectul.
Terminase liceul şi luase bacalaureatul cu notă maximă. În ciuda insistenţelor din partea familiei de a se înscrie la o facultate din Cluj, oraşul fiind mai aproape de casă, Stelian alesese Bucureştiul. Pentru prima oară nu ascultase de sfatul părintesc şi le ţinuse piept, răzvrătindu-se în ciuda lamentărilor şi ameninţărilor venite din partea lor.
Se pare că destinul îl chemase într-acolo şi temerile familiei lui aveau să se adeverească.
Fusese o pradă uşoară pentru Ştefania care l-a cucerit prin felul ei şarmant de a fi, prin siguranţa de sine. Tânăra şi frumoasa Ştefy părea impecabilă în ochii şi-n sufletul neprihănitului Stelian. Îşi juca atât de bine rolul, urmărindu-şi scopul, încât ar fi putut păcăli şi pe cineva mai cunoscător, nu doar pe acest provincial naiv.
La nici două luni de când s-au întâlnit întâmplător într-un anticariat, undeva pe Calea Moşilor şi Ştefy îl abordase cu tupeu, Stelian avea să se înfrupte, să se bucure de îmbrăţişări, sărut de femeie şi de plăcerea carnală.
Experimentată şi fără pudoare, aceasta îl atrăsese la început în subtile şi aparent nevinovate jocuri erotice, având grijă să-l facă să creadă că descopereau împreună acele plăceri, încât naivul nu credea că are ce să-i reproşeze, mai mult, mulţumea divinităţii că i-a scos-o în cale.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Anotimpuri, oameni şi umbre…

Publicat pe 8 iulie 2013 de Lia

La început a fost linişte printre miresmele care se înălţau din ţărână printre ierburi.
Vibrau spre boltă doar paşi de cerbi şi zâne ce aşterneau covor, miraj de lună.
O feerie primul dans. Ca într-o poveste de demult un zbucium s-a iscat… ca o smulgere din smoala letargiei de care-mi amintesc doar eu. Poate şi pietrarul care-a dăltuit cu trudă şi blândeţe în piatră monumentul sacru.
Cât a trecut de atunci? O clipă? Ani? O veşnicie? Cine stă să mai socotească?!
Din acea poveste a rămas un univers prefăcut în ţăndări… şi cădere liberă a devenit zborul spre absolut, pentru că de la o vreme lumina n-a mai fost cum era, s-a dus odată cu soarele, lăsând în urmă anotimpuri, oameni şi umbre…
O ploaie acidă cădea, picur cu picur, ca o vrajă blestemată.
Apoi, într-o bună zi, o pală de vânt rece a adus în taină liniştea, răspândind parfumul ei de toamnă caldă cu miros de castane coapte.

Publicat în LITERATURĂ | Etichetat , , , , , | Un comentariu

Din reţetarul bunicii, ptiroşte (sarmale) cu păsat, inspirată aici: http://garapentrudoi.wordpress.com/2013/06/21/pofta-vine-povestind/

Publicat pe 24 iunie 2013 de Lia

Din ce în ce mai des, o fi „bătrâneţea” de vină, după foarte mulţi ani de când sunt plecată din casa părintească, îmi place să mă întorc cu ochii minţii, cu dor şi drag acasă, la părinţii mei, în vremea când eram copil. Mă văd şi acum copila de altădată, jucăuşă şi plină de viaţă. Crescută la ţară, tot timpul aveam câte ceva de făcut, mai ales vara când eram în vacanţă. Copiii satului, trebuia să mer’em cu vacile pe câmp, să strângem poame(fructe), ori să păzim cânepa de vrăbii… trebuia să mer’em la săpat mălaiul ori piciocii(cartofii), la pledit(plivit) în grădinuţă, ori buruienile din grâu, la cules de in… Dar cel mai frumos era la strânsul fânului, mă cocoţam pe claie, călcam fânul aşezat „inginereşte” pe lânga par şi-i puneam în vârf cunună. Seara când ne întorceam acasă, bunica ne aştepta cu bunătăţi, mâncare adevărată, fără E-uri, totul fiind obţinut cu truda muncii în propria gospodărie.
Toamna, una dintre bunătăţi era coleşa(mămăligă) din făină de pârgă, ori mălai. Mălaiul fiind pâine din făina de porumb, care se frământa fie cu apă, de post, fie cu lapte şi miere, de dulce. Făina de pârgă se obţinea din porumb roşu, prăjit în cuptorul de pită.
Peste coleşa fierbinte, bunica îmi punea în blid un linguroi de groştior(smântână), fie lapte cald, proaspăt muls. Iată cum, ducându-mă gândul înspre acele zile, mi-am amintit de ptiroştele cu păsat ale bunicii. Este un fel de mâncare destul de uşor de preparat, dar cu gust inimitabil…

De-aş avea ingredientele de atunci! 🙂 … nu le am, aşa că, m-am mulţumit cu ceea ce am găsit. Şi anume:

1. Foi de varză dulce, cumpărată din supermarket, import, bineînţeles… varza aceea cu frunze subţiri, numa’ bune pentru împachetat sarmale, pe care o cultiva bunica, nu se mai găseşte, i s-o fi pierdut sămânţa…
2. Păsat, primit de la un coleg, care a fost la moară să macine porumb, şi-l rugasem să nu uite de mine… în piaţă se găseste destul de rar, morile pe apă îs istorie de-acum. Iar acolo unde mai sunt, nu funcţionează, îs bune poate doar ca exponate pentru muzeu.
3. Hribe (ciuperci de pădure), culese cu mânuţa mea, hălăduind prin cele păduri ce înconjoară oraşul.
4. Şuncă de casă, cumpărată din piaţă.
5. Slănină afumată, ţinută în saramură, tot din piaţă, bine’nţeles.
6. Carne tocată în amestec, de porc şi vită, procurată de la măcelăria din colţu’ străzii.
7. Ceapă şi legume, adică: roşii, morcovi, ardei gras, ţelină… în plus, cimbru şi mărar.
8. Sare, piper, boia iute… pe astea şi bunica le cumpăra. Şi ulei, din magazin, fireşte… he, he, mi-e dor de uleiul de casă, auriu… al bunicii.

Noa dară. M-am apucat io de preparat astfel:
Am opărit varza, între timp, am taiat pătrăţele mărunte ceapa, hribele, o bucată zdravănă de şuncă şi un piculeţ de slănină afumată… roşiile şi ardeiul gras. Morcovii şi ţelina le-am dat pe răzătoare pe ochiurile mari. Păsatul, spălat în foarte multe ape până a dispărut orice urmă de hoaspă, l-am lăsat câteva ore în apă rece la înmuiat.
Să nu mă-ntrebaţi de cantităţi şi gramaj, că nu le ştiu. Aşa cum am văzut la bunica şi la mama, proporţiile le-am potrivit la ochi (40% păsat restul carne, ciuperci şi legume).
În uleiul încins am călit un pic ceapa, roşiile şi hribele, cu sare, boia şi piper peste care am turnat păsatul între timp strecurat de apă. Într-un castron mai mare am amestecat apoi toate ingredientele, presărând cimbru din abundenţă şi potrivind după gust sarea şi piperul. Inainte de a înfăşura în foile de varză, am lăsat compoziţia circa o jumătate de oră să se întrepătrundă bine toate „mirodeniile”. Între timp am aşezat pe fundul oalei mlădiţele de mărar uscat, câteva felii de slănină şi osul afumat de pe care am tăiat şunca.
Pe măsură ce am înfăşurat ptiroştele le-am aşezat în oala, intercalând printre ele, felii de şuncă, slănină şi felii de roşii. Deasupra am pus un strat de varză tăiată… apa şi apoi la fiert la foc mic.
N-au ieşit tocmai ca ale bunicii de bune, dar mi-am ostoit dorul de gustul mâncării de la bunica.
Eh, amu, dacă aveţi curaj, încercaţi şi voi… poate că o să vă placă, ori poate nu, nu am de unde şti.
Poftă bună!

Publicat în diverse... | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

:) just for… you. O duminică senină!

Publicat pe 26 mai 2013 de Lia

Publicat în Film şi muzică | Un comentariu

lasă-ţi ochii să cuprindă zarea

Publicat pe 23 mai 2013 de Lia

ca să vezi frumuseţea lumii
lasă-ţi ochii să cuprindă zarea
adună în ei culorile anotimpurilor
ale dimineţii şi ale-nserării

ca să simţi frumuseţea lumii
lasă-ţi inima să bată
ca o aripă întinsă
peste albastre întinderi
spre albe piscuri de piatră
până acolo de unde începe asprul drum al durerii

ca să cunoşti frumuseţea lumii
dă frâu liber gândului
nu-l gâtui sub povara cuvintelor spuse de alţii
ca să-i descoperi drumul ascuns de neguri
doar lasă-ţi ochii să cuprindă zarea

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Un comentariu

îi place tăcerea

Publicat pe 22 mai 2013 de Lia

poeme de dragoste despre iubire
s-au scris prea multe
nu mai înşira şi tu cuvinte în zadar
când ştii că îi place tăcerea
ploile de vară
şi străzile fără umbra cuvântului tău

în cale i-ai împletit anotimpuri
lung şi ameţitor ai urmărit un nor
şi ai rămas cu sufletul îndoit
se scriu prea multe poezii
din trecătoare îndrăgostiri de-o clipă
nu-i mai spune alte cuvinte
a plecat cu ploaia spre apus
îi place tăcerea

Publicat în LITERATURĂ, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Sper că o să vă placă ceea ce vă propun spre vizionare şi audiţie :)

Publicat pe 20 mai 2013 de Lia

Vă propun să vizionaţi acest canal youtube: http://www.youtube.com/user/luciandumbrava

unde printre multe clipuri interesante, în generozitatea lui, Lucian Dumbravă, mi-a editat şi-mi găzduieşte câteva recitări… printre care şi asta:

Încă o dată multe mulţumiri, Lucian!

Publicat în Film şi muzică, Poezie | Etichetat | 2 comentarii

Răspund unei provocări :). Георге Саучук spune: eram curios cum ar suna Călimara recitată de tine…

Publicat pe 19 mai 2013 de Lia

Să vedem, sunt curioasă George Sauciuc cum ţi se pare… şi nu doar ţie… deşi poate trebuia să schimb un pic primul vers şi să spun: „Mi-ai dăruit frumos domn…” având în vedere că-s femeie şi-s cât se poate de normală :)).
Dar să las vorbăria. Ascultaţi asta:

🙂 O duminică frumoasă tuturor celor care vizitaţi acest blog.

Publicat în Film şi muzică, Poezie | Etichetat , , , , , | 4 comentarii