Category Archives: Poezie

biet suflet, sat străbun, strâmbe legi te-au biruit, la orice pas batjocorită a fost curata ta sfială, ştiindu-te cinstit şi neumblat, cu miere-n vorbe şi gânduri otrăvite te-au amăgit, te-au minţit şi înşelat. în timp, pădurea ta şi-avutul tău s-au … Citește în continuare →

privind în zări la fulgii de zăpadă plângându-şi viaţa efemeră, viaţă, tu, acum mi-e jale. ai început s-aluneci spre apus şi, eu nu-s decât o biată nebună rătăcită, cel mai sărac om de pe pământ, departe de satul răsfirat pe-un … Citește în continuare →

în mâna ta, omule, îţi stă norocul; întoarce-te la viaţă şi zboară, suflete, zboară şi uită-te în jur la ceea ce vezi: visuri, ochi veseli sau ochi trişti, cu secretul lor bine păstrat, sunt peste tot. întoarce-te la viaţă, nu-ţi … Citește în continuare →

nu cred că trebuie să tăcem, cum, nici să vorbim prea mult – inutil şi gol -, nu cred că trebuie. roata timpului scânceşte surd, trec chipuri şi umbre pe lângă mine, pe vechile străzi pavate cu piatră ploaia cântă-n … Citește în continuare →

tinere vlăstare ce în umbră-au răsărit, în glia stearpă a timpurilor noi, precum nomazii au pornit la drum, împinşi de-un dor nebun, străbat toate drumurile lumii. în curţi bătrâne sub copacii înfloriţi, zidite demult, rămas-au casele goale, se surpă-ncet odată … Citește în continuare →

vă rog, lăsaţi-mă să tac. e-atâta întuneric în oameni de o vreme, nici urmă de lumină nu-i în ochii lor în suflete-i pustiu şi gheaţă -iubire nu-i- cuvântul lor este grozav, dar, fără viaţă. din vorbe goale, pe nesimţite s-a … Citește în continuare →

o, da, citindu-ţi slova, prin ochii mei, fără să simt, mi te-ai strecurat în suflet, în gând. privirea-ţi cu scântei, tăciuni aprinşi, ascunzând o tainică nobleţe scormoneau acolo unde erau pitite visele, nestinsele doruri, neîmblânzitele râuri ale căutării; ploaia grea, … Citește în continuare →

cuvântul oricât de frumos ar suna dacă nu vine din interior nu semnifică nimic niciodată nu se va putea extrage sevă dintr-un verb fără rădăcini adânc înfipte-n propria fiinţă rostirea fără trăire rămâne un ceva venit dinafară o limbă străină … Citește în continuare →

Moş Crăciun, unde s-a dus taina sărbătorii, colindul în datina străbună, fiorii copiilor de-a aduna-n trăistuţe mere, nuci şi colăcei, cine le-a furat?! dar zăpada care scârţia sub paşi, ce-avea sclipiri de diamant sub razele de lună, când se umbla … Citește în continuare →

ticăitul unui ceas orb, amintirile cad peste mine ca stihiile iernii, muşcă ca nişte animale de pradă mici şi rele. un bob de jăratec mai arde adânc făcându-mi sângele să clocotească precum o furtună… s-a răsturnat în mine ceva: azi-noapte … Citește în continuare →