Author Archives: Lia

tinere vlăstare ce în umbră-au răsărit, în glia stearpă a timpurilor noi, precum nomazii au pornit la drum, împinşi de-un dor nebun, străbat toate drumurile lumii. în curţi bătrâne sub copacii înfloriţi, zidite demult, rămas-au casele goale, se surpă-ncet odată … Citește în continuare →

vă rog, lăsaţi-mă să tac. e-atâta întuneric în oameni de o vreme, nici urmă de lumină nu-i în ochii lor în suflete-i pustiu şi gheaţă -iubire nu-i- cuvântul lor este grozav, dar, fără viaţă. din vorbe goale, pe nesimţite s-a … Citește în continuare →

o, da, citindu-ţi slova, prin ochii mei, fără să simt, mi te-ai strecurat în suflet, în gând. privirea-ţi cu scântei, tăciuni aprinşi, ascunzând o tainică nobleţe scormoneau acolo unde erau pitite visele, nestinsele doruri, neîmblânzitele râuri ale căutării; ploaia grea, … Citește în continuare →

cuvântul oricât de frumos ar suna dacă nu vine din interior nu semnifică nimic niciodată nu se va putea extrage sevă dintr-un verb fără rădăcini adânc înfipte-n propria fiinţă rostirea fără trăire rămâne un ceva venit dinafară o limbă străină … Citește în continuare →

Moş Crăciun, unde s-a dus taina sărbătorii, colindul în datina străbună, fiorii copiilor de-a aduna-n trăistuţe mere, nuci şi colăcei, cine le-a furat?! dar zăpada care scârţia sub paşi, ce-avea sclipiri de diamant sub razele de lună, când se umbla … Citește în continuare →