Plin de gânduri drumul meu,
Fiecare pas a rupt din noapte…
Un freamăt lung, zori reci,
Apoi a început să se lumineze:
Uneori răutatea stă ascunsă după florile politeții;
E-n firea celor cu suflet sterp să rănească,
Învinuind, adesea, fără temei,
Alteori reproșând din dorința de răzbunare,
Căci necunoașterea le inspiră teamă și ură.
Pășesc nesigur, în ceață…
Pasul meu așteaptă, nu răsună,
Mă duc, revin, neînțeleasă…
Și-ți mulțumesc Ție, Doamne,
Că tot ce n-am putut vedea cândva,
Astăzi, ochilor mi se arată…
Încep să știu, să înțeleg ceea ce,
Niciodată,
Sufletele pustii, „orbii”, sau răsfățații sorții,
Nu vor ști despre lumea asta;
Ei doar o judecă -,
Ei nu simt… nu știu de ce…
Ei nu știu… nu simt cum…
Nu, nu știu! Dar ei cred că știu
Și dau verdicte.
Judecând orice, oricând,
Mimând, crezând…
Mințindu-se.