privind în zări la fulgii de zăpadă
plângându-şi viaţa efemeră,
viaţă, tu, acum mi-e jale.
ai început s-aluneci spre apus
şi, eu nu-s decât o biată nebună rătăcită,
cel mai sărac om de pe pământ,
departe de satul răsfirat pe-un deal.
a fost un timp când mii de visuri
îmi alungau odihna şi-am hoinărit
prin lumea care moare
ca o solie a vieţii, a dragostei şi-a urii,
nebună visătoare.
m-am avântat pieptiş pe-al vieţii munte,
flăcări îmi curgeau prin vene.
am fost pământ mănos, verde pădure
şi pârâu limpede, în soare, strălucind,
smulgând din noaptea neliniştii,
cu o rază de speranţă, dimineţi.
am fost strigăt şi revoltă, de durere ţipăt surd.
mii de doruri ferecate, mii de visuri prinse-n laţ,
păsări rare în colivie… şi-am fost
şi sunt tăcere.
eu nu-s decât o biată nebună rătăcită,
cel mai sărac om de pe pământ,
departe de satul răsfirat pe-un deal.
viaţă, tu, acum mi-e jale,
că-ncet aluneci spre apus.
Lia Muresan 
PS !
Auditie si vizionare placuta ! 🙂
Aliosa.
ApreciazăApreciază
Apusul vieții e un răsărit,
în care ne cuprindem cu tot timpul
ce l-am trecut prin ochi, umplând tot câmpul,
cu doruri și trăiri ce-au tresărit.
Ne naștem iar în tinderea spre-apus,
cu-nțelepciunea timpului trecut,
cu dorul faptelor ce n-am făcut,
și liniștea cuvântului nespus.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Mugur, frumoase versuri!
ApreciazăApreciază
Lia mea si mie imi e jale si mi-e dor de copila mea ,clepsidra vietii mai are un pic de nisip 😦 te pup ❤
ApreciazăApreciază
Te îmbrăţişez, Geta, mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Cred că după „castani”, este poezia care-mi place cel mai mult!
ApreciazăApreciază
🙂 Mulţumesc, pustnicule, mă bucur!
ApreciazăApreciază
Lia, dragă… ce dor mi-a fost să te regăsesc în şi prin rânduri!
ApreciazăApreciază
Te îmbrăţişez, Potecuţo! Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Imi place mult titlul 🙂
ApreciazăApreciază