Astăzi am greblat frunzele din grădină. Fac o pauză şi-mi aprind o nouă ţigară, sorbind din cafeaua fierbinte şi aromată, gândul începe să ţeasă în tăcere, recompune îmagini şterse pierdute şi uitate undeva între minte şi inimă. Lucruri mărunte, fapte, oameni… idei.
Orice gând sau faptă care se iscă sunt stârnite de ceva. Nimic nu este întâmplător.
Nu mă pricep la multe. Multe nu le înţeleg şi ştiu că foarte multe-mi vor rămâne de-a pururi străine şi inimii şi minţii. Însă, ceea ce ştiu cu certitudine este că mereu ura va atrage ură, iubirea, iubire… şi frumosul, frumos.
Dacă n-ai călcat măcar o dată desculţ prin praf şi ploaie să şimţi pământul cum ţi se uscă pe picioare ca apoi să le speli în apa rece a unui pârâu, nu vei cunoaşte senzaţia de bine. Privindu-i de la distanţă pe cei ce fac asta, tu având mereu picioarele protejate, strânse în pielea pantofului… cel mai probabil îi vei privi cu un amestec de milă-silă. Dacă n-ai călcat niciodată iarba înrourată, nu-i vei cunoaşte moliciunea şi răcoarea binefăcătoare, iar dacă n-ai mâncat niciodată măcar un fruct nespălat, cules direct de pe ram, temându-te de boli, multe închipuite, nu-i vei cunoaşte savoarea.
Deseori mi-am pus întrebări retorice. Nu aveam nevoie de un răspuns…
Dacă nu-ţi cunoşti şi nu-ţi preţuieşti rădăcinile, strămoşii, nu vei reuşi să-ţi iubeşti ţara suficient, astfel încât, dacă nu faci nimic pentru ea, să nu fii în stare să o huleşti şi să o jecmăneşti.
Necunoscând simplitatea, mereu vei privi doar spre tine… şi spre alte zări cu jind şi nu vei înţelege de ce ei pot şi noi nu.
Aseară cineva din lista mea de prieteni a distribuit acest clip pe facebook, vizionându-l mi-am spus că nu-i totul pierdut. Mai avem şanse… pentru că mai avem oameni frumoşi care ştiu să glăsuiască în limba străbunilor… adică frumos:
Lia Muresan 
Mi-am amintit cât sunt de norocoasă şi fericită că le-am bifat pe toate cele de care spuneai…
ApreciazăApreciază
Păi, eşti frumoasă şi bogată, Diana… Nici nu mi-am închipuit că ar fi altfel, fericito! 🙂
ApreciazăApreciază
Lia sunt in asentimentul tau,te imbratisez cu drag:)
ApreciazăApreciază
Gânduri bune, Geta. 🙂 Felicitări bunico!
Te pup, draga mea… o zi faină.
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzini de „D”-uri dedicate | Hipertensiv
Mulţam, frumosule!
ApreciazăApreciază
E frumos „glasul frumosului” venit tocmai din Maramureș.
Să ai o noapte liniștită.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Liviu, gânduri bune pentru un om deosebit ca tine.
O zi faină!
ApreciazăApreciază
Chiar că nimic nu e întâmplător! Până și gândurile se așează mai lin și sunt mai inspirate atunci când calci printre frunzele înmiresmate ale toamnei.
ApreciazăApreciază
Aşa e Petre… mulţumesc!
ApreciazăApreciază
N-am inteles niciodata de ce trebuie greblate frunzele din gradina. 🙂 Si parintii mei, si bunicii mei le grebleaza cu strasnicie, dar pana maine sunt la loc. Si nu pricep care-i baiul. De ce trebuie greblate? Cu ce ii incurca? Sunt frumoase, sunt numai bune de joaca pentru copii… Si oricum apar altele si altele in locul celor greblate. Trebuie sa fie o explicatie logica, nu-i asa? Dar care?
ApreciazăApreciază
Aşa-i, sunt frumoase. Eu le adun lângă copaci, nu le arunc. Primăvara sap pe lângă ei şi le amestec cu pământul… au rol de îngrăşământ. Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, de ce se greblează. Bănuiesc că primăvara este mai greu, pentru că trebuie îndepărtate, altfel nu mai creşte iarba, iar dacă rămân pe alee la prima ploaie riscul este să aluneci. 🙂
ApreciazăApreciază
Iata, multumesc! 🙂
ApreciazăApreciază
Cu drag, Elena! 🙂
ApreciazăApreciază
undeva între minte şi inimă rătăcim mereu ceva … o frunză, un prieten, un vis de altădată … plecăciune, lia …
ApreciazăApreciază
Mulţumesc. Onorată…
O duminică frumoasă!
ApreciazăApreciază