Lia Muresan

Mi-am format, în timp, prostul obicei de a citi, uneori, o parte dintre comentarii, înainte de a citi articolul de la anumite publicații online, în ideea de a vedea dacă merită să deschid articolul sau nu, dacă citind aflu noutăți sau este doar aceeași rostogolire de fraze fără conținut care răsucesc câte „o idee creață” izvorâtă din „puțul gândirii” unui jurnalist cu școala făcută la normă, să aibă și el diplomă că apoi locul de muncă îi este asigurat, știți și voi cum (părinții sau cineva din familie ori din cercul de apropiați cunoaște pe cineva, acel cineva cunoaște pe altcineva din sfera de influență, ori poate chiar pe cel care are nevoie de un bun executant care gândește puțin, nu pune și nu își pune întrebări despre nimic).
Doar că în ultimul timp dau aproape numai peste comentarii formale ori care conțin multă, prea multă, bășcălie ieftină, cu pretenția de umor fin, asupra unor subiecte care ar trebui tratate cu maturitate și seriozitate, care nu pot fi, și nu ar trebui să fie, luate în glumă. Sau cel puțin nu pot fi luate de nimeni în glumă public, unde neghiobii, neînțelegând, din necunoaștere pot lua gluma în serios.
(Da, știu, sunt „o babă” mult prea sobră uneori! M-am format „strâmb”… deoarece cred că și gluma, ca orice acțiune umană, își are locul și timpul ei potrivite, altfel cădem în ridicol.)
Abundă internetul de informații fără niciun sens, fără niciun suport real, ori aducând în prim plan chestiuni istorice de mult rezolvate și acceptate în numele păcii pe care toți, sau, mă rog, aproape toți ne-o dorim.
Că există destui debusolați (și la noi și pe întreg mapamondul) care propagă idei șoviniste, patriotarde, este cumva de înțeles.
La noi sunt oameni care provin din medii care luptă zi de zi pentru subzistență, sunt cuprinși de teamă și de ură, au impresia că toată lumea are ceva de împărțit cu ei, se simt pierduți în libertate. În general aceștia sunt oameni care n-au fost obișnuiți să gândească liber, n-au citit în viața lor o carte, au citit, poate, cel mult rubrica de „mica publicitate”, „decese și comemorări” dintr-un ziar. Au fost  învățați că doar cei „sus puși” au dreptul de decizie, de alegere și rezolvare a, aproape tuturor, chestiunilor din viața lor. Aceștia în n libertate trăiesc o adevărată dramă, idealizează trecutul, sistemul totalitar și dictatura pe care unii nici n-o cunosc, nu au trăit-o, fiind născuți după căderea ei, însă așa o cunosc din poveștile părinților. Ori pur și simplu de la oameni care nu au simțit-o, deoarece nevoile lor erau pe deplin satisfăcute în acel sistem opresiv (fie erau parte integrantă sistemului, fie nevoile lor se reduceau la nevoile primare: un acoperiș deasupra capului și o farfurie cu mâncare etc).
Ceea ce e de neînțeles și foarte trist, este că oameni de cultură, oameni care au un rol în educația maselor, a copiilor și nepoților noștri, – nu doar pretinșii oameni de cultură – inventează,  aduc în prim-plan și propagă în mediul virtual probleme false, pierzându-și busola bunului simț, al cunoașterii, al realității și prezentului.
Cei care mi-ați citit până la capăt și aceste bezmetisme, vă rog să nu uitați că:
„Somnul raţiunii naşte monştri” 

© Lia Mureșan 12.03.2022

Trăim într-o vreme tulbure, în era nebuniei la apogeu,
când la guvernare, la conducerea instituțiilor,
a marilor societăți comerciale de stat, în școli,
inspectorate, dar mai ales în politică, 
ajuns-au dezaxații, hrăpăreții, indolenții și inculții;
care și-au dat mâna și joacă hora bătăii de joc
la adresa populației României.
Ici colo câte unul normal, cu școala făcută pe bune,
profesionist, ajuns printre nebuni,
nu poate face mai nimic, 
cu nervii întinși la maxim,
calcă cu tălpile goale pe încinșii cărbuni.

Suntem un popor de perdanți, 
paradoxal,
ne plac veleitarii și diletanții...
Și prea mulți se cred vulturi în tării, ce planează Carpații,
când nu-s decât biete găini, scormonindu-și găinații!
Prea mulți suferă de Stockholm-Sindrom,
nostalgici epocii apuse, regretându-l pe „ceașcă”
idolatrizându-l pe putin, nu prea știu pe ce lume trăiesc, 
ar vrea alianță, nu cu Europa,  cu rușii.

Războiul ce stă să izbucnească... dacă o fi,
schimba-va lumea... și nu în bine.
Adeptule-războinic, nostalgic-comunist, ar trebui să știi!
Ferească-ne cerul de istorii repetate, trădări, renunțări...
Mi-e teamă de haosul, și mai mare, ce va cuprinde lumea,
din vrerea unui dement ce vrea să rescrie istoria.

Trăim într-o vreme tulbure, în era nebuniei la apogeu!

22.02.2022

	Gândurile nerostite despre miasmele grele ale vieții în comunism se rostogolesc, îndemnându-mă să le aștern în cuvinte scrise, chiar dacă vor rămâne necitite. Știu doar că trebuie să simt fiecare cuvânt, fiecare literă  așa cum am simțit în anii aceia gri ai tinereții mele. Au fost ani în care mă simțeam prinsă, nu doar eu, ca într-o pânză de păianjen, prinsă între invizibile corzi cleioase și nu prea aveam speranțe că vom scăpa vreodată din captivitatea țesăturii invizibile, dar atât de apăsătoare. Trăiam într-o lume adormită, resemnată și temătoare, cu privirea goală. Orizontul așteptărilor noastre era atât de limitat. Parcursul vieții fiindu-ne cumva trasat, între anumite limite. Viitorul fiindu-ne predefinit, nu eram decât niște bieți șoareci albi, într-un labirint dintr-un laborator uriaș, testați și supravegheați. Trebuia doar să parcurgem labirintul, să alegem o cale sau alta. Tu ca tânăr în acei ani, puteai doar alege să rămâi sau să te integrezi ,,țărănimii patriei”, ,,eroicii clase muncitoare” ori ,, intelectualității patriei”.  Însă alegerea, de cele mai multe ori, în cele mai multe cazuri, nu depindea de tine decât într-o mică măsură, deși ți se împuia capul cu lozinci. Porneai în viață plin de elan și idealuri, cu impresia că poți „răsturna munții”, cu bagajul plin de teorie. Însă se întâmpla destul de repede să descoperi că totul se reducea la încrengătura de interese. Și nu puteai face nimic pentru a-ți salva idealurile. Ți se spunea „ Mai ai de învățat! Lasă lumea așa cum este să-și urmeze cursul! Pleacă capul și taci!” 
	Fiind tineri și prea fragili, neavând suficientă încredere în noi, urmăream himerica fericire viitoare, cei mai mulți dintre noi își pierdeau entuziasmul, uitându-și destul de curând idealurile își găseau false satisfacții: un serviciu cu un salariu bun, primeai o casă și sperai că într-o zi vei avea și o mașină... 
Eram păpuși de cârpe manipulate de păpușari. Nu mi-a trebuit o viață ca să realizez că nu suntem altceva decât rotițe într-un imens angrenaj. Rotițe care puteau fi înlocuite cu ușurință oricând.
Totul, absolut totul, era o mascaradă sinistră de care puțini au fost conștienți. Sau voiau să fie conștienți. Marea majoritate se mulțumeau cu ceea ce li se spunea. Nu se întrebau, nu puneau întrebări și nici nu îndrăzneau să aibă opinii ca să nu-și complice viața sau șă-și compromită viitorul. Era mult mai comod să adopți ,,limbajul de lemn”, să-ți construiești viitorul după tiparul croit de cei care voiau cu orice preț ,,formarea omului nou”, subjugat, obedient, patriotard. 
Odată însușite aceste ,,calități”, și dacă mai și aveai pe cineva acolo unde trebuia, puteai fi sigur că vei reuși să ajungi acolo unde ți-ai propus și ți-ai dorit (în limitele impuse de acea vreme, firește). 
	De dragul adevărului trebuie să spun că au existat în acea vreme destui oameni onești care din naivitate, sau din comoditate, au crezut cu tărie în binele comun. Au crezut în comuniști și în ideologia lor, în interesul de fațadă arătat față de oameni, de tradiții, cultură, etc. 
Au existat destui oameni de valoare certă,  în toate straturile sociale, deși atunci se spunea că nu există clase și straturi sociale, ci doar prestigiul unei profesii sau ocupații, că toată lumea este egală. Oameni care au ajutat și au făcut bine celor din jur fără a se gândi la un câștig, dar aceștia de obicei rămâneau într-un con de umbră, tăcuți și modești, nefiind pe placul multora, erau suspectați și de multe ori erau urmăriți și umiliți. Devenind de multe ori batjocura colegilor, vecinilor, etc. Pentru că în acei ani oamenii deștepți și verticali, nu erau plăcuți. 
	Știu că destul de mulți, mulți dintre aceia care au trăit în acei ani, ar putea să mă contrazică, dacă vor citi aceste rânduri. Ar putea să spună că au primit case, au primit un loc de muncă, aveau siguranța zilei de mâine. Iar tineretul era cuminte, studios și respectuos.
Așa este. Dar am să le iau pe rând și voi scrie exact ceea ce îmi amintesc. Și îmi amintesc foarte bine, pentru că le-am trăit, le-am simțit și m-a durut chiar dacă în anumite situații nu era vorba de mine. Era vorba de oameni pe care îi cunoșteam și le cunoșteam disperarea reală, nu închipuită, ori prefăcătorie mârșavă și nu puteam face altceva decât să-i ascult, pentru că nu mă puteam ajuta pe mine, nicidecum să-i ajut pe alții.
	Cum spusesem mai sus, așa era, primeai casă, nu trebuia să economisești ca să-ți construiești ori să-ți cumperi. Simțul proprietății a fost aproape anihilat. Independența financiară și economică individuală a fost șubrezită. Când s-a instaurat comunismul, proprietarii trebuiau să dispară și totul să fie a tuturor și a nimănui. O utopie căreia mulți i-au căzut în plasă. În felul acesta românul a devenit dependent de stat și la mâna autorităților, foarte ușor de controlat și, paradoxal, de motivat în acțiunile sale.
	Primeai locuință. De fapt primeai un apartament într-un bloc, sau o casă confiscată și naționalizată, cu chirie de la stat. Dar apartamentul ori casa, așa ca multe altele, le obțineai după o lungă așteptare. 
	Orice demers începea cu o cerere către conducerea unității la care lucrai. Apoi așteptai să vezi dacă ți se aprobă sau nu. Cererea era supusă dezbaterii comitetului oamenilor muncii, a sindicatului și comitetului de partid din unitate. Îți era disecată viața, traiectoria profesională, familia, conduita la locul de muncă, relațiile cu colegii și alte bazaconii. Pentru orice ,,beneficiu” treceai printr-o serie de ploconeli și umilințe. Pentru unii, probabil, a fost dintotdeauna un mod de viață. Pentru alții devenise a doua lor natură plecatul capului, lingușirea și faptul că nu simțeau umilința la care erau supuși. 
Dacă nu aveai norocul să ai cunoștințe, pile și relații, însă aveai referințe bune de la șefi, de la secretarul de partid și celelalte comisii și comitete, (adică, dacă nu aveai ,,bube” în cap, ori altfel de ,,bube”) ți se spunea că cererea ți-a fost aprobată și ai fost trecut pe lista de așteptare. Așteptare care putea dura ani buni, fie că ai refuzat o locuință care ți-a fost repartizată, poate într-o zonă unde nu voiai să te muți ori nu corespundea nevoilor tale, sau pur și simplu că nu ai dus ploconul ,,cuvenit” celui care se ocupa la nivel de unitate de fondul de locuințe, erai mereu sărit pe listă pentru că, mereu apăreau alții cu o situație mai ,,grea și mai disperată” decât a ta. Și în tot acel timp, tu trebuia să mulțumești partidului și „conducătorului iubit” pentru viața plină de bunăstare și împliniri... chiar dacă locuiai la prieteni sau la rude, înghesuit. Ori într-o cameră de doar câțiva metri pătrați, cu acces limitat la bucătărie și baie, cameră luată cu chirie, unde locuiai împreună cu familia și copiii celui care te-a primit în casa lui în schimbul unei chirii substanțiale. Ne prea aveai ce face, așteptai. Și când venea ziua să fii anunțat că ți-a fost repartizată o locuință, nici nu mai conta cum arată sau în ce zonă este, te bucurai că a dat norocul și peste tine.

06.11.2021

	M-am trezit cu un sentiment ciudat că timpul s-a răsucit și, fără să vrem, ne-am întors  în anii o mie nouă sute optzeci, în epoca comunistă pe care mulți o regretă. Alții o idealizează, uitând că au trăit cu frică, în lipsuri, în frig și întuneric la propriu și la figurat. 
	Senzația ciudată a durat foarte puțin, în câteva secunde m-am dezmeticit, a fost doar un vis urât. Crâmpeie din trăirile acelor ani mi-au tulburat somnul. 
	Nu știu de ce o întâmplare veche, de care uitasem cu desăvârșire, dar care la timpul ei m-a marcat, a țâșnit din străfundurile memoriei ca un amestec ciudat între realitate și tablou iluzoriu. În vis mă găseam în mijlocul unei mulțimi rufoase și nespălate, într-o zi de sfârșit de iulie, sub un soare dogoritor la orele amiezii, uitându-mă în jurul meu cu spaimă și întrebându-mă cum voi scăpa de acolo și de mâinile murdare care se întindeau ca să mă atingă. Trezită de-a binelea am zâmbit aducerii aminte, derulând pe fundul retinei din amintire acea întâmplare. Și pentru că nu cred că întâmplător mi-a bântuit somnul, vreau să ,,o exorcizez”, scriind-o.
	Era vara anului o mie nouă sute optzeci și opt și în acea perioadă lucram la E.G.L. Baia Mare, la Fond Locativ, într-un birou zonal din cartierul V. Alecsandri (,,Hotvon”), un cartier mărginaș rău famat la acea vreme. 
	Cum pe la începutul anilor o mie nouă sute optzeci a început  modernizarea și igienizarea și în acel cartier au fost demolate cocioabe, case, vile. Reconfigurate străzile, chiar strămutată albia Râului Craica și construirea unor blocuri cu apartamente mari, pentru a atrage chiriași. 
	Cei care au trăit în acei ani știu foarte bine că se demola și se construia foarte mult în toată țara, nu doar la Baia Mare. În general se construiau blocuri din plăci de beton armat care se montau precum un LEGO tehnic. Se construia după câteva proiecte la nivel național.  
	
	Anii comunismului au adus adevărate drame, necunoscute celor mulți. Pentru că nu se vorbea decât despre realizări. Totul trebuia să fie ,,colorat” și transmis în tonuri optimiste. Răul făcut unora trebuia să ajungă la urechile celorlalți ca un bine făcut poporului. Nu contau dramele, nici suferința celor care au fost obligați să-și părăsească casele în schimbul cărora primeau o sumă infimă și un apartament sau două în funcție de mărimea casei, de membrii familiei și, nu de puține ori de relațiile și pilele pe care le aveau fie la partid, fie la primărie. Dar tot anii aceia au adus și speranță celor din familii numeroase sau celor care și-au părăsit satele în căutarea unui trai mai bun după ce colectivizarea a distrus normele morale, ierarhia familiei, obiceiul pământului și al locului, tihna, rostul și ritualurile satului cunoscute de săteni și transmise din generație în generație.
Astfel oamenii satului, și nu numai, au devenit ,,dezmoșteniți”, pribegi, robii noii orânduiri, aruncați în vâltoarea vieții din orașe. O viață pe care nu și-au dorit-o și pe care nu o cunoșteau și înțelegeau. Adaptându-se din mers, aducând cu ei o parte din satul părăsit. Până când totul s-a amestecat ca într-un malaxor uriaș, invizibil și totul s-a  metamorfozat.

	Ca să nu plictisesc, nu voi aminti de colectivizarea satelor din anii cincizeci, despre industrializarea forțată și nici despre așa-zisul nivel de trai ridicat. Cei pe care i-a interesat fie au citit și știu cum au decurs lucrurile, fie le-au trăit, sau le-au auzit în familie... acolo unde teama de a spune adevărul nu a fost prea mare. 

	Spuneam că în cea vreme am lucrat la fondul locativ la biroul zonal din ,,Hotvon”.  Patru oameni aveam în administrare apartamentele din acel cartier (ulterior numărul a crescut, au mai venit două colege și un coleg, plus doi reprezentanți de la primărie). Sarcina noastră era să ținem evidența și să raportăm lunar la primărie situația apartamentelor disponibile. Să preluăm și să predăm apartamentele chiriașilor, dar și să verificăm dacă acestea sunt întreținute și păstrate în condiții normale. Aveam repartizate fiecare dintre noi câteva străzi. Acolo unde găseam stricăciuni, trebuia să întocmim procese verbale și devize cu deteriorările constatate. 
	În acel an, în cartierul Vasile Alecsandri, cam în optzeci și cinci la sută din suprafața cartierului erau blocuri, iar casele rămase erau cuprinse în planul de demolare. Totul era făcut pe repede înainte. Nu aveai voie să ai păreri sau să contești. Trebuia doar să execuți și să te supui.  
	De câte ori citesc sau îi aud pe unii cum regretă și idealizează traiul acelor ani, nu pot să nu îmi amintesc de miile, de sutele de case sărăcăcioase, apartamente mizere și reci, cu pereții plini de igrasie, în care am intrat. Erau locuințe în care ni se lipeau tălpile pantofilor de mâzga de pe jos, pe linoleumul folosit pentru pardosea. Sau am intrat în apartamente în care ușile interioare erau scoase și folosite ca mobilier, fiind puse pe patru borduri de trotuar și transformate în pat. Am văzut surse de încălzire improvizate, făcute din cărămizi de BCA  scobite și montat în ele rezistențe de reșou electric. În unele apartamente aceste reșouri improvizate erau folosite și pentru încălzit apa sau pentru gătit în lipsa aragazului. 
Nu am putut uita nici de ,,gurile negre, știrbe”  de la parterul multor blocuri, deși noi,  devastate de români și de țigani deopotrivă. 
	Îmi vin în minte buluc imaginile acelor ani și fără să vreau m-am abătut un pic de la ceea ce începusem să scriu și pentru aceasta rog să fiu iertată.

	Așa dară să revin la acea zi toridă de iulie când am avut o acțiune solicitată de primărie, la care am participat toți, Lucian, Petronela, Viorel și eu. Chiar mă mirasem în dimineața acelei zile când Petronela, șefa de birou, ne-a spus că avem o acțiune de verificare în afara zonei noastre, la blocurile unde sunt mutați chiriașii cu probleme, cei cu restanțe la chirie și întreținere. Blocuri situate pe strada Arieșului, undeva la ieșirea din Baia Mare spre Groși, o stradă de doar câteva zeci de metri, din str. Eminescu peste calea ferată. Stradă de a cărei existență habar nu avusesem și cu atât mai mult că ar exista blocuri acolo. Ciudat era că, dacă de obicei mergeam la verificări câte doi, de data aceasta ne-am luat agendele și am plecat cu toții. 
Fiind vară, și cum nu îmi propusesem să merg pe teren la verificări, în acea zi aveam de făcut devize după actele de constatări și procese verbale. Îmi amintesc că mă îmbrăcasem în alb, un pantalon de in și o ie și bineînțeles că încălțasem sandale cu tocuri cui, de 12 cm.
Acea zi de iulie a fost o continuă mirare presărată cu spaimă, greață și șoc. Doar că trebuia să tac și să-mi fac treaba pentru care luam salariul.
	Nu mersul pe jos circa doi kilometri și jumătate, pe tocuri, a fost problema, mirarea, șocul. Problema mea a apărut când am trecut calea ferată și am mai mers câțiva metri, douăzeci sau treizeci, și aveam să constat că am ajuns într-un coșmar. Într-un loc care părea de pe altă planetă, din alt timp și spațiu, pentru mine. Deși văzusem multe case mizere, cai urcați la etaj în apartament, foc făcut în mijlocul camerei, băi insalubre cu vana și vasul wc cu depuneri, înnegrite de vreme și nespălare... Parcă nimic nu semăna cu acel loc. Părea un lagăr de exterminare. Era un focar de infecție și sunt convinsă că nouăzeci și nouă la sută din populația orașului habar nu avea de existența acelui loc. Erau blocuri cu trei până la cinci scări, având apartamente pe trei nivele și erau dispuse în formă de U. Spațiul dintre ele formând  o curte interioară. Aveam să aflu că locuințele erau racordate la curent de 24 de W și apa era de la cișmelele din curte. Mă întrebasem îngrozită cum naiba folosesc oamenii aceia toaletele dacă nu au apă curentă.
	Când am ajuns în acel ,,U” dintre blocuri, nu era nimeni în curte și nici mișcare sau gălăgie nu se auzea dinspre clădirile cu ochiuri de fereastră lipsă, ca niște guri știrbe din care ieșeau limbi negre de fum pe pereții gri, coșcoviți. Mi-au rămas întipărite acele imagini desprinse parcă dintr-un film de groază.
	Ca să nu întârziem prea mult în acel loc ne-am grupat în echipă câte doi, Petronela cu Lucian și eu cu Viorel, urmând să luăm pe rând fiecare scară ca să vedem dacă sunt ocupate toate așa-zisele apartamente.
	Viorel îmi spusese să stau afară ,că merge singur să verifice, intuind probabil ce aveam să găsim. Nu l-am ascultat din prima și am pornit împreună spre ușa de intrare de la prima scară. Numai că acea ușă nu se lăsa deschisă. Ușa, având deschiderea spre interior, nu se deschidea, fiind blocată de mormane de cartoane, haine, sticle și alte gunoaie. Probabil le foloseau pentru foc, neavând surse de încălzire.
Viorel și-a proptit umărul de ușă, reușind să o întredeschidă, strecurându-se în bloc. Numai că fiind cu un pas în spatele lui, în secunda următoare am simțit în nări un miros pestilențial și nu mi-am putut controla spasmul stomacal și icnetul. M-am îndepărtat de ușă vomând însă în clipa următoare ridicând privirea, am văzut că sunt înconjurată de o mare de ochi negri și fețe tuciurii, de un val uman nespălat, rufos, duhnitor. 
Și o ceată de puradei cu mâinile întinse spre mine, trăgându-mă de păr, exclamând: 
- Cine ești? Ești un înger și ai venit să ne ajuți!? Ce ne-ai adus, dă-ne ceva!
Norocul meu a fost că nu mă pierd ușor cu firea și pe moment am uitat de starea de greață și de vomă, gândind: lasă Lia, să borăști ai vreme dacă scapi cu bine de sălbaticii care te înconjoară!
Recăpătându-mi rapid stăpânirea de sine, le-am strigat scurt, militărește:
- Stați la distanță și nu mă atingeți, dacă nu vreți să ajungeți la miliție! Suntem de la EGL, am venit să vedem în ce condiții locuiți.
Înăbușindu-mi teama, m-am rotit, privind cu atenție în jurul meu, întrebându-mă de unde au apărut și cum de nu i-am auzit apropiindu-se. Pentru o clipă am avut impresia că visez, sau că am ajuns în zona crepusculară. Mi-am mușcat limba ca să simt durere, să mă conving că este o realitate palpabilă, nu visez sau delirez.
În jurul meu erau țigani dar și români printre ei. Bieții oameni au devenit niște creaturi semisălbăticite, rupți de lume și de civilizație. Trăiau în mizerie, fără niciun orizont. 
Cuprinsă de milă amestecată cu silă și teamă, i-am întrebat:
- Cum ați ajuns să locuiți aici?
Mi-au răspuns în cor:
- Cu Miliția!
- Vă rog să vorbiți pe rând, nu toți odată!
Uitându-mă la o femeie blondă cu un copil mic în brațe, care părea un pic mai spălată, i-am zis:
- Spune-mi, te rog, cum te numești și de ce ați ajuns aici, unde ați locuit înainte?
Nu-mi mai amintesc cum a spus că o cheamă, dar îmi amintesc că a spus asta pe un ton ce părea obraznic, deși nu era. Era doar tonul și glasul deznădejdii.
- Cum am ajuns! Sărăcia, patru copii, nevoile... tovarășa!
- Nu-mi spune așa, nu suntem tovarășe, mai bine spune-mi Lia, așa mă numesc! M-am trezit apostrofând-o fără să vreau.
- Nu pot, tovarășa! Nu pot să vă spun pe nume, da vă pot spune îngeraș, dacă nu vă supărați. Păreți desprinsă dintr-o icoană. Noi așa am crezut când v-am văzut la noi în curtea blocului. Că pe la noi nu a mai venit nimeni în afară de miliție. Parcă am fi spurcați.
- Bine, spune-mi cum vrei. Dar spune-mi de unde ești, unde ai locuit înainte și dacă lucrezi undeva.
- Am stat pe strada Uranus, dar suntem dintr-un sat din Bistrița-Năsăud. Am venit în Baia Mare să ne angajăm la Avicola, că doară țărani suntem!
Cei din jur, probabil cunoscând povestea ei, și-au pierdut răbdarea, au început să vocifereze, ridicând mâna ca școlarii:
- Tovarășa, eu-eu tovarășa... hai că vă spun și eu!
- Aveți răbdare că vă ascult pe rând și stați la distanță! Uitându-mă la femeia blondă am zis, te rog să spui mai departe... hai, v-ați angajat ori nu!?
- Ne-am angajat și eu și bărbatu-meu! Am primit și locuință pe str. Uranus, un apartament la parter, cu două camere. Numa’ că iarna o fo’ tare frig în el. Cât am fost numai noi doi a fost mai bine. Ne-am încălzit unu’ pe altu’. - Spuse râzând. - Da’... după ce  au venit copiii unul după altul, eu m-am lăsat de la lucru ca să-i cresc. Noa, și patru guri de copii îs greu de hrănit. Ba mai trebuie și îmbrăcați...  Șiii... știți cum este, dragă îngeraș... toată lumea de unde lucră, de acolo își taie pita.
- Nu înțeleg! Cum își taie pita? Femeia zâmbind cu amărăciune a continuat:
- Nu vă faceți că nu știți! Fiecare se descurcă cum poate. Nu vedeți că nu se găsește nimic în magazine! Nu tu pui, nu tu o găină... nu tu ouă. De parcă ar fi foamete, nu alta. Totul merge la străini și la domnii cei mari, pentru noi resturile... și alea cu țârâita. Trebuie să ne batem la rânduri pentru două oase. Da’ nu ai de unde să știi, dragă îngeraș. Voi nu știți ce e aia foame și frig și cum este să stai la rânduri cu orele în soare, în ploaie, ori pe ger... Noa, și cum bărbatu-meu o rămas singurul care lucra... văzându-i pe alții, învățat de ei... o mai scos ba un pui, ba o găină, ba un cofraj de ouă... pentru noi și pentru cunoștințe. Dar i-o prins și o fost mai-mai să-l bage la pușcărie. Noroc că l-o iertat. I-o tras din salariu câteva luni și de atunci s-o apucat de băutură... apoi n-am plătit chiria, n-am plătit la asociație taxele și așa am ajuns aici. Dar, m-oi duce la partid, la primu-secretar în audiență, și poate oi scăpa de aici. Că și alții au fost și i-o ajutat. Trăim aici ca animalele... nimănui nu-i pasă de noi!

	N-am mai apucat să aflu mai multe despre acei oameni fără orizont, de la ei, deoarece au apărut colegii și am plecat. Nici colegii mei nu au aflat mare lucru. Nu au reușit să intre în bloc decât forțând ușile de la intrare și escaladând mormanul de gunoaie au reușit să urce un etaj unde au descoperit cât de jos poate ajunge și cât se poate sălbătici un om dezrădăcinat, rămas fără repere, trăind o viață ca un coșmar. 

Ceea ce am scris mai sus este doar o mică, o foarte mică parte și o sumară descriere a vieții dusă de unii în anii comunismului. O viață ca un vis urât.

31.10.2021

Uneori, destul de des în ultima vreme, ,,bântuind pe internet” ori butonând telecomanda televizorului, mă întreb unde, Doamne iartă-mă, au dispărut pudoarea și simțul ridicolului!

Pe Facebook și nu numai, tot mai des, îmi apar pagini în care unii își etalează goliciunea cu mândrie, alții postează în exces glume -proaste, zic eu- cu tentă sexuală. Ori glume la fel de proaste însoțite de fotografii ale unor bătuți de soartă sau care nu au avut norocul să aibă un fizic de manechin. Nimeni nu are niciun merit pentru cum arată, aspectul fizic este un fapt dat. Te poți naște cu un chip frumos ori mai puțin frumos, așa cum te poți naște cu anumite anomalii… sau să fii înalt ori scund. Ori poți avea un accident sau să te îmbolnăvești și să nu mai fii omul frumos și întreg la trup care erai. Astea nu depind de noi și nu ar trebui să fie subiecte de glumă, să stârnească în noi sentimente de mândrie ori de rușine.

Să nu mai spun de postările cu sfinți, cruciulițe sau chipul actorului Robert Powell care a jucat în filmul Iisus din Nazareth, realizat de Franco Zeffirelli în 1977, și nu numai, însoțite de rugăciuni, pilde ori îndemnuri.

No, bun, să nu fiu înțeleasă greșit cum că aș fi atee ori lipsită de simțul umorului și nu aș gusta bancurile sau glumele. -Ori că m-am hodorogit și am devenit o babă acră și caut ,,nod în papură”. Îs ,,babă”, dar încă mi-am păstrat luciditatea și simțul ridicolului și al măsurii nealterate.- Din contră, doar că nu îmi plac vulgaritățile, habotnicia și nici grobianismul.

Sigur, aș putea să-mi păstrez părerile pentru mine, cum fac de foarte multe ori din dorința de a nu fi înțeleasă greșit și să nu lezez orgoliul unora sau altora. Până la urmă fiecare este liber să se manifeste cum dorește. Nu sunt eu persoana care să impun cuiva ceva. Doar că se fac de râs, devin penibili și nici măcar nu-și dau seama. Și asta pentru că prin mass-media, unii cu notorietate dar lipsiți de cultură și de simțul măsurii, promovează subcultura și vulgaritatea. Și din dorința de a fi cu orice preț la modă, în trend cu lumea așa zis bună, unii își bat joc de propria imagine. Să ne înțelegem, nu sunt o persoană extrem de pudică, încât să îmi întorc privirea dacă văd un trup gol pe plajă, ori să-mi ascund sub haine orice petic de piele, sau când mă îmbrac ori mă dezbrac să încui ușile în urma mea ca nu cumva cineva să mă vadă dezbrăcată.

Eu cred cu tărie, și nu greșesc cu siguranță, că, precum actul sexual așa și credința și nuditatea, sunt chestiuni intime. Nu trebuie scoase pe tarabă și expuse public. Unii se pot simți lezați de alăturarea cuvântului credință de nuditate sau sex, deși nu ar trebui să fie.

Dacă într-adevăr crezi în Dumnezeu, -nu contează confesiunea- nu simți nevoia să faci paradă cu asta. Te rogi în gând, o faci în biserică sau în intimitate.

Așa cum dacă ai încredere în tine și ai o viață echilibrată, nu simți nevoia să-ți expui cu ostentație credința ori goliciunea trupului și a minții pentru a atrage atenția.

Sper să mă ierte cei care se simt lezați de bezmetismele mele din acest text și îi asigur că nu am avut în vedere pe nimeni în mod particular. Pur și simplu mi-am așternut doar gândurile.

03.08.2021