mor castanii, iubite

mă poartă iarăşi paşii gândului pe alei cu sens interzis
rătăcesc într-o toamnă oarecare,
din vremea când mi-am înfăşurat tâmplele în turban de stele
şi pieptul în cămaşă de zale din raze de lună.
Dar,
mor castanii, iubite!
de prea târziu, mă dor palmele care te-au modelat ulcior
pentru fântâna cu apă vie.
de prea târziu,
mă doare sângele ce galopează de nebun în vene
este o altă toamnă în care-ţi scriu aceeaşi poveste.
în răstimp ne-a împresurat tăcerea,
doar norii-şi mai plâng ploaia-n depărtare.
peste creste de munte vântul şuieră a pustiu
aducând a răceală ce pătrunde până la os
şi mor castanii, iubite!